Page 10 - 1913-47

eram în cl. 1. de gimnaziu. Şi cu toate acestea eu
Străinule... numai pe dânsa n’am ascultat-o. în zburdălnicia mea,
am pus puţin preţ pe vorba ei, căci toate le luam
Străinule, vezi, bagă seama, ca jucărie. Mi-a plăcut mult să mă şi joc. Şi cum azi
Să nu prea lărmuieşti când treci... mă amăgeşte cafeneaua şi nu mă lasă acasă să
— Sunt agonii prin crânguri astăzi scriu, tot aşa pe atunci, băeţii nu mă lăsau să ascult
Ş’atâtea lacrimi pe poteci... pe mama.
Ea voia să fiu aşa cum o durea inima şi cum
Cad frunzele... şi tot mai multe
mă visă ea că ar trebui să fiu. Ca toate mamele, ea
S au pus de-o clipă doar pe nins,
dorea ca din lume eu să fiu mai cuminte si mai si-
Cât parc o mână nevăzută, y
litor şi nimeni împotrivă. Şi eu nu am fost cât e
Păgân, le-ar scutură 'nadins.
negru sub unghii. Şi apoi, puteam oare? încă dela
Mam răzimat cu fruntea n palme şase ani, de cum am perdut pe fratele cel mai mic,
De trunchiul sur al unui fag, Mihai, n’am mai stat acasă. în jalea după el colindam
în jurul meu sunt numai zvonuri toată ziua pe la băeţi. Las’ că eram şi o fire zvăpăiată
Ş’acorduri dulci de cântec vag... şi îndrăgit, cum am spus, de jocuri, dar luându-mă me­
reu cu băeţii, m’am obicinuit o haimana şi un pierde vară
Ascult, ascult, cu ochii tulburi, Dânsa, de, ca una ce eră cu grije să nu mă
Cum fagul se clăteşte rar... prăpădesc, îmi zicea:
O şoaptă mi-a căzut în suflet „Şezi, măi Ionică, acasă, şi mai ceteşte ceva“.
Din tănguitul lui amar... Ori: „Ionică, du-te colo şi colo; loriică, nu te
pune cu cutare şi cutare băiat, că ştii că este o vorbă:
Şi, ca ntr’un farmec, ape calde
„Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ti spun cine eşti“.
Şi cântece m au copleşit,
Ţi-ai găsit, parcă era jurat, că tocmai atunci nu
Aşa cum n am cântat doar nicicând
făceam ce zicea ea, doar că de mă trimitea undeva,
Şi niciodată n am simţit...
mă duceam, dar de venit nu mai veniam!
T. MURĂŞANU
Cu toate astea tot eu eram băiatul ei, şi cel mai
drag din băeţi, şi mai de treabă ca ori cine altul în
lume. Si mă lăudă la toti oamenii, că’s cuminte, si
învăţ bine, şi cetesc şi scriu frumos, de se uitau cei
M A M A ce nu mă cunoşteau, ca la o minune! Si o durea
ION DRAGOSLAV inima, când îmi zicea cineva o vorbă rea, şi se amăra
straşnic, când mă îmbolnăveam. Dar nu pricepeam eu
De câte ori cetesc „Mama“ lui Eminescu, stro­ pe vremea ceea. De câte ori n’am supărat-o, făcân-
fele lui se înfig în sufletul meu şi parcă versurile sunt du-mi gusturile mele copilăreşti.
făcute de mine. Văile si dealurile si băeţii ce se făceau fără mine!
y y y
Cu cât ne îndepărtează vremea mai mult de fiinţa Dar, ea mă certă şi tot ea mă miluiâ. Iar eu, în
scumpă şi neasămănată, zisă mamă, cu, atât în sufle­ buecia mea, credeam că o face, că numai decât e
tul nostru ecoul durerii, a desnădejdii, a chemării şi datoare să mă ogoiască, că de nu o ceartă tata.
a dorului, are un răsunet mai puternic. îl cred pe Odată am supărat-o, de n’oi uită câte zile voi
Eminescu. El si-a iubit mult mama, cum mi-am iu- trăi. Şi de câte ori îmi aduc aminte, simt durerea
y
bit-o şi eu pe a mea. Eram copil când am pierdut-o, pentru fapta mea.