Page 9 - 1922-22

Nr. 22 ---------------------------------------------- C O S I N Z E A N A ------------------------------------------ Pag. 337.

Moartea voluntarului ţară, din Ardeal, de peste îmbrobo- trecând acolo, unde-1 trăgea inima.
ditele creste ale Carpaţilor. Acolo A stat doi ani în Ţară, slujind la
copilărise şi de acolo îl aduseseră unul şi altul, până în sfârşit a ve­
...„începuse să cadă de câteva nit războiul, pe care-1 visase de a-
zile o lapoviţă deasă şi măruntă, vânturile în ţară, înainte de războiu
cu doi ani, când pârjolul începuse tâtea ori.
că nu mai era chip să se înceapă
Iată-1 acum, e în mijlocul lui.
lupta. împuşcăturile abia se mai acolo. Atunci abia avea 16 ani şi După patru luni de hărţueli neîn­
auziau din când în când şi oştenii a fugit peste munţi, nu pentrucă
i-ar fi fost frică că-1 vor duce la trerupte, de înaintări furtunatice şi
se retrăseseră în adăposturi, să-şi luptă, că doar era prea tânăr pen­ de retrageri prăpăstioase, fără o
mai hodinească oboselile grele din tru asta, — ci pentrucă auzise, că clipă de hodină, fără o clipă de
zilele din urmă. Zăceau acum pe va bate ca mâne ceasul cel mare răgaz, luptând mereu şi mereu stând
paie, îşi cosau hainele rupte, pu­ şi România va porni să-şi desro- în faţa morţii, — iată-1 însfârşit a-
neau în rânduială armamentul şi spu­
neau toată ziua la basme şi la glu­ bească fraţii. Nu vroia să lipsească juns la adăpost, într’un ‘bordeiu, să­
pat câţiva metri sub pământ. Ce
me. întreagă faţa satului trecea pe dela războiul acesta şi a părăsit sa­ bine-i pare, că poate însfârşit să-şi
dinaintea lor şi flăcăii erau veseli, tul lui înfundat în creerii munţilor, y 7
că mai aveau răgaz să-şi potolea­
scă cele doruri, urzite nopţi dea-
rândul sub lumina plăpândă a ste­ Jndoială. . .
lelor.
Când dorul se furişa adânc de Stăm singuri în salon pe canapea.
tot în sufletul unuia, acela începea Tăcem — şi eu şi ea.
să îngâne o doină trăgănată şi fe­ Tăcerea ne apasă ca ’n mormânt!
ciorii se pomeneau cu toţii, că doi­ Am vrea să spunem singur un cuvânt
nesc alăturea de el. Dar nu putem ... ni-e graiul ferecat
Fiecare avea în suflet aceeaş , Dar inimile ’ti piept cum ni se sbat!
icoană dulce şi dragă: a căminului Tăcerea creşte, creşte, tot mai grea
îndepărtat, cu toate bucuriile lui din Şi tot nici un cuvânt nici eu, nici ea...
vremi de pace...
După patru zile, cerul ce însenină — Da, da! —
deodată şi se lăsă un frig aspru. Şi capul ea şi-l clatină uşor
Pământul îngheţă şi crengile copa­ Privind cu ochii ţintă la covor.
cilor se împodobiră cu o brumă — Ce gânduri te muncesc, iubită, spune,
deasă şi albă ca omătul. Te îndoeşti de dragostea-mi minune!?
— Pe anul aista am isprăvit cu In ochii ei frumoşi s’aprinde-o rază
Neamţul, mă flăcăi, zise caporalul Şi din adâncul inimei oftează.
Gheorghieş, un Român voinic, dela
Olt, care într’o luptă la baionetă în­ Ca rânduneaua ’n fapt de dimineaţă
cepuse a lovi cu patul puştii şi do- Aşa e mândra mea de vorbăreaţă.
borîse vre-o şapte Barbarezi. Ea râde şi suspină... O, iubită
— De-acum să ne vedem sănă­ Ce fericit sunt, când eşti fericită!
toşi la primăvară, când or da mu­
gurii ! răspunse un alt viteaz, mă­ Aceasta e acum dorinţa ei,
runţel, cu ochii căprii şi şireţi... S’o luăm prin crâng la strâns de ghiocei...
Şi printre soldaţi începu să se ... Cu drag adună stropii de lumină,
închege vorba şi să curgă domol, Pe cel mai alb cu buzele-l atinge
ca năcazurile îndelungate peste ca­ Şi drăgălaş în peptul meu l-anină...
pul neamului nostru. Vorbiau toţi O, ’n preajma mea petale albe ninge!
din toate părţile, de câte-o fetiţă cu
părul ca mătasa de moale; de vre-o Ai obosit iubita mea? Ci vin’,
păţanie de prin Ardeal, sau te miri Şi şezi pe pardesiul meu puţin...
de ce întâmplare, petrecută cu ani Ascultă râsul undelor ce curg,
înainte. Toate lucrurile vechi renă- Priveşte cum coboară în amurg
şteau în sufletele lor şi căpătau o Moş-Soare, cu-alui turmă aurie
formă nouă, plină de viaţă şi plină Ce paşte ’ncet pe verdea vecinicie. ..
de coloare. Şi-ascultă ’n zări măiastră ciocârlie
Singur Radu Mătrăgună, sta cu Cum jubilează dragostea ’n chindie!
capul plecat pe-o mână şi cu ochii
duşi, gândindu-se cine ştie la ce
lucruri triste, din viaţa lui năcăjită. Surâzi, surâzi! frumoasa mea minune,
El era cam strein printre flăcăii Căci dac’un soare — acolo 'n zări apune
aceştia. Nu era cu niciunul dintr’un Mi-cşti soare tu! Te inima-mi de ghiaţă
sat, nu copilărise cu ei, nu hoină­ Apleacă-te uşor şi dă-i vieaţă.. .
rise şi nu bătuseră împreună şe- Surâzi, surâzi! — pe floarea cea virgină,
Pe gura ta, pe cea mai dulce floare,
zătorile, în lungile nopţi de iarnă,
când urla vântul prin hogeacul bor­ Să se coboare a mea ca o albină
deielor şi sufla fumul în casă. Şi să culeagă mierea ’mbătătoare!
Se trăgea de departe, din altă Ibaşfalău 1921. D. SCURTU