Page 9 - 1924-20
P. 9
25-X. 1924 ------------------------------------------- C 0 S 1 N 2 E A N A Pag. 253
ELEGIE De ce nu m’ai chemat la tine?
Sau toată credinţa noastră e nu
Const. Goran
mai minciună şi tu te odihneşti
între străbunii din cripta dela Skor-
Plângi suflete, e toamnă şi mâine cine ştie ticz fără să mai ştii nimic de ceea-ce
Ce mână ucigaşe te va opri din sbor — te-a legat odată în viaţă?
/ Şi poate îfi va stinge şi ultima făclie Chipul tău mă priveşte cu vechiul
Aprinsă de avântul iubirilor ce mor.
surâs blând, săturat de durere şi
îngăduitor.
Plângi suflete şi lasă-ţi azi doliu pe pleoapă, Mă întăreşti în credinţă sau mă
Ascunde-adânc în tine şi ultimul tău vis — compătimeşti?
Azi viaţa grea te-apasă, cântarea îţi îngroapă,
Şi nimeni nu mai vede pierdutul Paradis.
XL1X.
Să cânţi? şi pentru cine? nu înţelegi că visul Sufletul meu simte nevoia de-a
E astăzi nebunie? Opreşte-te din drum, mai trece odată p-in poarta apuselor
Şi prăbuşind cu ură, în tine Paradisul, dureri. Şi mâna obosită se sileşte
In toamna ce se lasă, mori suflete de acum!... să redee icoana celor petrecute în
noaptea aceea grozavă, când soarta
dujmănoasă mi-a închis pentru ve
cie poarta norocului.
E atât de greu.
CARNETUL LUI RADU ROMAN Dar trebue să fie. Vreau să mai
trăesc clipele de nebunie surdă, de
de MIHAIL GAŞPAR dureri fără nume, de zbucium chi
nuit. Vroi să supun din nou şi me
XLVIII. uşoară zăpăceală mă stânjeneşte. Am reu trupul acesta şubred aceloraşi
clipe când am perfect conştiinţa probe îngrozitoare, doar s’a sfârşi
unei absolute imposibilităţi de a odată în ghiarele acestor dureri su-
gândi. Dacă aşi fi un aderent al pra omeneşti.
De ce n’am murit? Ce bine era metempsichozei aşi putea avea acum Vai, icoanele se grămădesc ca
să fi plecat din viaţă aşa în ne argumente o miie, că sunt cazuri nişte duhuri blăstămate la poarta
ştire, în una din nopţile grozave de când sufletul se desparte de trup. amintirilor năvălind buzna asupra-mi.
zbucium. Eram acum scăpat de du Şi uneori mă cuget atât de din Opriţi-vă!
reri şi povara îngrozitoare a ace greu. Să fi fost zguduitura nervi ...Ecoul ţipătului sfâşietor care
stei vieţi nu mă apăsa. N’aşi mai lor mei în clipele acelea grozave a pătruns în acel miez de noapte
avea acum nici gânduri, nici amin atât de puternică încât să se fi până la mine, mi-a dat o putere ne
tiri. Trupul trudit s’ar odihni în rupt în creerul meu sensul conti închipuită. Am ştiut atunci că cata
braţele atotcuprinzătoarei mame, iar nuităţii? Nu-mi pot da seama. Bu strofa s’a întâmplat, că soarta şi-a
sufletul, ar fi alături de dânsa, de nul meu medic îngrijitor, un medic spus cuvântul. Cum am ajuns la
Lydia mea, undeva într’o sferă ast de provinţă, carele trăeşte în cre poartă şi cum m’am întors îndărăt
rală, unde ecoul durerilor pămân dinţa că vindecarea mea e a se în casă cu trupul ei încă cald în
tene ar răzbi numai ca o amintire. datori numai ştiinţei sale, mă mân- braţe, nu mai ştiu. Când am rupt
Invălişul meu de lut s’a dovedit găe că temporala ’ slăbiciune a in haina de pe trupul ei de sidef, haina
însă tare şi sufletul s’a cramponat telectului se va îmbunătăţi treptat în care îmi păru regină, şi degetele
cu toată puterea de viaţă. în raport cu un regim întăritor. mele au atins o materie caldă, cle
Şi iată-mă din nou în bătaia caldă Să-i stric omului plăcerea? La ce ioasă, — era sângele ei scump —
a soarelui de toamnă târzie, cu tru ar folosi? Aşa, e fericit şi mulţumit ce pătrundea în zvâcniri neregulate
pul şubred şi sufletul obosit, pri şi reclama îi va aduce şi mulţumiri ca un izvor de curând desfundat,
vind ca un străin lipsit de orice de altă natură. am înţeles zădărnicia oricărei nă
interes la lumea aceasta posomorâtă, O rază târzie pătrunzând prin dejdi. Lovitura o izbise din faţă şi
gata de culcare, zmălţuită în aurul giam îmi tremură în ondulări şi nimerise în regiunea inimii. Rana lată
unui apus de toamnă. salturi cadenţate pe masa de scris. dovedia tăria loviturii dată cu un
Bucuria celor ce m’au îngrij t în Şi cum e nevoită să-şi schimbe cuţit, handjar cerchez ori baionetă.
lungile nopţi de suferinţi e mare. locul după aplecarea globului din Orice încercare de a potoli sân-
Mă cred dator se le zimbesc, drept care s’a rupt, se aproprie de cadrul gerarea se dovedi zădarnică. Fără
mulţumită. De-ar şti ce păcat au fotografiei Lydiei. Aureşte o clipă a-şi veni în fire — pentru o clipă
luat asupra lor... metalul oxidat şi pe urmă treptat măcar — se stinse b ând şi treptat
Aş, nu cred că mă pot înţelege! Sunt învălue într’o hlamidă de foc cli ca un opaiţ din vremuri bătrâne,
oameni a căror viaţă s’a scurs lin pul femeii iubite. Când ajunge la fiinţa, care a luminat ca un far viaţa
ca apa unui părâu de şes. Din tot faţă, i-o luminează pentru o clipă şi mea tristă. N’a mai încercat să des
zbuciumul meu ei ar culege doar apoi, aşază pe părul ei de aur cu chidă pleoapele, să- i fi prins ultima
învăţătura stranie că... m'a cam nuna de foc a muceniciei. privire. Să-mi fi rămas măcar atât
zmintit tifosul. Lydio! Lydia mea ! Fericirea mea ca moştenire, ca un tort de care
De aceia e mai bine să tac. Zia de altădată unde eşti? Sufletul tău, să-mi fi spânzurat nădejdile.
rul meu rămâne singurul confident. fost-a oare martor zbuciumului meu M’a părăsit fără un suspin măcar.
Mă simţesc acum bine, numai o în nopţile de delir şi de chinuri? Sărutările mele, ch-mările, ţipetele
