Page 3 - 1925-23-24
P. 3

as—XU. 1925                                  e o S i N Z E A N Â —  « —  - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -  f»ag. 32â






        M E Ş T E R I I C                                              Â        N        T       Ă        R        I      I




                                                    de I. AGÂRBICEANU


          Nu  ştiu  cât  voiu  fi  dormit.  Nu   rească?  Nici  nu-i  putere,  e  abia  o   —  Dar răcoarea cu care mă mân-
        ştiu dacă eram treaz sau visam. Dar  mângâiere.  Sunt  fragedă  la  trup  şi  găiai  după  amiezile  dela  strânsul
        auzeam  un  freamăt  dulce  şi  lin,  la  vârstă  ca  lucrurile  pe  cari  mi-e  fânului! Inviam: osteneala îmi trecea
        mângăitor  şi  fin  de  mireasmă  copi­  dat  să  le  învăţ  să  cânte.  La  şcoala  ca  luată  cu  mâna.  Te  miroseam  cu
        lărească.  Era  un  cântec  abea  înfi­  mea sunt date la învăţătură firicelele   nările’n  vânt  şi  te  aşteptam.  Când
        ripat.  Se  înălţa  domol  şi  iar  se  de  iarbă,  păluşul  înalt  şi  înspicat  colo,  pe  la  ojina  cea  bună,  ne  lă­
        stingea,  pentru  a  începe  din  nou.  dar  subţire  şi  delicat,  florile  cari   sam în umbra căpiţelor de fân pentru
        Era  un  şopot  nevinovat,  un  fâşeit  abea  şi-au  deschis  ochii,  trestişul   gustare,  adierea  ta  ne  sătura  mai
        încet  care-mi  picura  neîncetat  în  fraged,  crenguţele  ce  cresc  în  pri­  mult  decât  merindea  din  traistă.
        suflet  câte-un  picur  de  miere,  ca  şi   măvară...  Eu  le  învăţ  pe  toate  să  Sfânta  boare  a  înserării,  cum  te  inai
        când s’ar prelinge dintr’un fagure.  cânte,  şi  cine  ar  putea  vorbi  mai   blagoslovesc  oamenii  muncitori.  Să
          Adeseori  în  serile  de  primăvară  pe’nţeles  cu  copiii  tineri  decât  un  şti  cât  bine  ne  aduci,  ai  avea  o
        când  stai,  trântit  pe  pajiştea  tânără  alt  copil?  Un  dascăl  mai  mare,  mai   mare mângâiere.
        şi  grasă,  în  urma  oilor  care  rătează  tare,  uşor  ar  putea  frânge  firicelele   Copiliţă,  râzând,  îşi  lăsă  din  nou
        dornice  iarba  proaspătă,  auzi  un  fragede,  cercând  să  le  înveţe  cum  pe spate capul său de înger.
        astfel  de  murmur  lin  ca  o  adiere,   să  se  îndoaie,  şi  le-ar  putea  asurzi   —  Ştiu,  zise  ea,  şi  de-aceea  sunt
        pornind  şi  din  firicele  mai  înalte  vrând  să  le  înveţe  cum  să  susure   aşa  de  fericită,  încât  nu-mi  mai
        de  iarbă,  şi  din  tufişurile  încurju-   dulce, cum să foşnească domol după   trebue  nimic  în  lume.  Nu  doresc  să
        rătoare.                            puterile lor.                       cresc  mai  mare.  Îmi  place  să  rămân
          O  copiliţă  cu  părul  bălai  creţ  cu   —  Le  înveţi  bine,  n’am  ce  zice!   aşa  abia  o  copiliţă.  Şi  trebue  să  ştii
        ochii  vineţi,  cu  obrajii  albi  împur­  De  câte  ori  n’am  ascultat  cântecul   că  prietenii  mei  cei  mai  buni  îmi
               se
        purat',    apropie  de  mine  într’un   lor  când  tu  adiai  printre  ele  în  se­  sunt  copiii  şi fiinţele  mai mici decât
        mers  legănat,  potolit,  ca  şi  când  ar  rile  de  primăvară  şi  de  vară!  Până   copiii.  Pe  câmp,  în  arşiţa  soarelui,
        fi umblat în vis. Ea cânta.         noaptea  târziu  ascultam.  Pagubă  că   copiii  cei  sugaci  cu  mine  au  noroc.
          —  „Iţi  place,  domnule,  cântarea  îmbătrânesc  şi-mi  slăbeşte  auzul.   Scâncesc  în  leagănul  lor,  doborâţi
            w
        mea , îmi zise ea surizând.         Multe  suspine  dulci  am  auzit  eu  în   şi  îmbujoraţi  de  căldură,  şi  plâng,
          Crezui  că-i  un  înger  şi  încercai   susurul firicelelor de iarbă. De altfel   vai  de  eil  Dar  cine  să-i  audă?  Pă­
        să  mă  închin.  Dar  mâinile  părea  te cunosc numai după cântat.      rinţii  sunt  departe  după  trebi.  A-
        că-mi sunt legate.                    Copiliţă surâse luminos şi zise:  tunci,  din  tufiş  de  mărăcine,  din  lan
          —  „Nu  te  închina  că  numai  în   —  Di,  ştiu!  Mi-aduc  aminte!  De   de  grâu,  de  subt  un  fir  de  păpu-
        faţa  lui  Dumnezeu  se  cade  să  te   câte  ori  te-am  răcorit  când  ieşiai   şoiu,  mă  ridic  tiptil,  şi  mă  apropiu
        închini“,  îmi  zise  copiliţă.  Mă  uitai   seara  ostenit  din  stupina  dumnitale.   de  ei.  Adiu  încet  peste  leagănul  lor,
         mai  bine  la  ea:  tare  mai  semăna   Ştiam  că  lucrezi  cu  zor  în  stupină,   ei  se  miră  cu  ochii  mari,  zimbesc
         cu  o  fetiţă  de  şcoală  pe  care  am   şi,  ascunsă  după  o  tufă  de  agrişi   şi-şi  întind  mânuţele  să  mă  prindă.
         plâns’o mult când a murit. O chema   ori  de  smeură,  abea  aşteptam  să  eşi   Adiu  şi-i  răcoresc,  apoi  cânt  încet
        Anuţa,  dar  voi  n’a-ţi  apucat-o.  A   să-ţi răcoresc obrajii.        prin  lanul  auriu,  prin  iarba  înaltă
         murit de mult                                                          şişăi,  şi  ei  adorm  cu  zimbetul  pe
           Începu  să  cânte  din  nou  şi  simţii                              toată faţa.
         o adiere cerească pe faţa mea.                                            —  Eşti copil şi- ţi plac copiii. Bine
           —  „Nu  sunt  cine  gândeşti  dum­  I  A  R  N   Ă                   faci  câ-ţi  sunt  dragi.  Ei  sunt  pe
         neata“  îmi  zise  ea,  oprindu-se  din   ECAT. PITIŞ                  lume  cei  mai  nevinovaţi  oameni.
         cântec.  „Dar  te  cunosc  şi  mă  cu­                                 Bine faci că-i răcoreşti.
         noşti de mult. Eu sunt fiica cea mai   Două vrăbii stau sburlite          Da  1  îmi  place  să  mă  joc  cu  ei.
         tânără a vântului“.                Sus pe-o cetină de brad             îmi  bate  inima  să-mi  spargă  pieptul
           —  După  cum  mângâie  şi  adie   Şi se uită cu mâhnire              când  îi  aştept,  în  ul.ţele  strâmte  şi
         cântecul tău, ai crede că eşti boarea.  Fulgii mari şi albi cum cad.    dosnice  dela  oraşe,  să  iasă  din  şco­
           Copiliţă  râse  şi-şi  dădu  capul  pe                                lile  lor.  Şi  când  vin,  sărmanii  de
         spate.                             Pe ferestre prins-a gerul            ei,  toropiţi  de  năbuşală,  le  ies  de-o-
           —  Da, sunt boarea. Iml pare bine  Flori de ghiaţă, făf să ştiu;      dată  în  cale  şi  năvălesc  în  faţa  lor.
         că mă cunoşti.                     Soare roşu străluceşte               Sâ-i  vezi  cum  le  place  şi  cum  li  se
           —  Drept  să-ţi  spun,  nu  m’am   Pe omătul vineţiu                 înviorează  privirile.  Când  stau  în
         gândit  niciodată  să  te  văd  în  chip                                băncile  lor  vechi,  adeseori  mă  stre­
         de copilă.                         Şi strecoară prin perdele            cor  prin  ferestrile  întredeschise  şi-i
           —-  Dar  cum!  Mă  credeai  o  fată   Câte-o rază jucăuşe,            sărut  pe  frunte,  pe  obraji,  mă  joc
         mare? N’ai simţit totdeauna din su­  Pe când vântul plânge jalnic       c’o  şuviţă  din  părul  lor  moale.  Sâ-i
         flarea  mea  o  putere  abia  copilă­  Ca un cerşetor la uşe.           vezi cum răsuflă din adânc, şi cum
   1   2   3   4   5   6   7   8