Page 14 - 1905-04

Nrul 4, 1905 LUCEAFĂRUL 93

ÎN TREN.
P — După Gerhart Hauptmann. —
In goană sălbatic cîmpiel s’aşteme Îmi pare că zmeii îl duc pe ogaşe
Şi tropotă trenul în noapte Şi altor tărîmuri îl fură
Eu treaz ţin priveghiul... Alături pe perne — Şi cum ţin priveghiul lipsit de repaos
Dorm somnu ’mpăcăriî vre-o şapte. Aud cum un cîntec purcede din haos
Opaiţu ’n tremur clipeşte arare, Un cîntec de milă şi ură.
Cînd roata s’avîntă şi ’n vaier tresare —
Departe în noaptea albastră Al nostru e braţul ce ’n nopţile-albastre
Privirea-mi colindă lumina răzleaţă Vă poartă zdrobit de povară,
Şi, ca o nălucă, trudită mea faţă Noi n’avem bordeie şi mînile noastre
O văd oglindită ’n fereastră. Din aur cetăţi vă durară ;
Vesminte v’aducem şi noi vă dăm pîne,
Aleargă fugarul şi urlet păgîn Voi rînjetul groaznic al morţii păgîne,
Prin codri şi plaiuri răzbate, Dar vrem azi robia sfărmată.
In urmă-i jilipuri şi ziduri rămîn Vă cerem azi ţarina noastră ’napoi
In negura nopţii 'mbrăcate. Şi sîngele negru vi-1 cerem azi noi,
Şi iată — vederea aş vrea să mă ’nşele — Scăpare vrem azi şi răsplată.
Un picur răsare-mi din genele grele
Şi ’n tremur obrazu-mi prelinge, Ni-e neamul sălbatic, cu patimă ’n piept
Şi lacrima ’n pieptu-mi un cîntec învie Cu suflet şi braţe ’năsprite
Şi inima ’ntreagă î-i cade ’n robie, Dar azi la viaţă, la moarte un drept
Sălbatic un dor mă încinge ... Vor bietele inimi trudite.
Din preajma obezii de-ar prinde răsuflet
E dorul de ţara luminii de-afară, Un tremur din vaierul nostru din suflet
Cuprinsă de sîrmele sure Cu vuiet năpraznic de mare
Ce pier într’o clipă, ca iar’ să-mi răsară Zdrobire-ar a ielelor horă răzleaţă,
Şi farmecul nopţii să-mi fure Cîntarea păgînă şi-atîtde măreaţă,
Dar ochiul colindă şi gîndul se zbate, A veacului nostru cîntare.
Vrăjindu-ml icoană din vremuri uitate,
Cînd prinse ’n poleiul de lună Poete, cîntarea de vrei tu să ’nveţi,
Jucau lîngă iazuri şireagurî de iele, Ascultă-1 al ocnei sobol,
Semnului farmec şi patimii grele La gura maşinei cu paşi îndrăzneţi
Dînd glas din măiastră lor strună. Grăbeşte din crîngul domol,
Priveşte scînteia din gureşa sîrmâ
Cintarea măiastră în noapte pătrunde Şi fumu ’n văzduhuri, plutind fără cîrmă
Şi frunzele mute ’s în cale; Şi-apleacă-ţi urechea cu jale
Părăul oprindu-şi pribegele unde La inima celui sărac şi supus
îşi curmă poveştile sale. Şi toate ce ’n tremur plîngînd, el ţi-a spus,
De lacrimi străluce sfioasa cicoare, Tu spune-le strunelor tale.
— Pornitu-s’a vîntul livezi să ’nfioare,
In crîng cântăreţii ţin straje, In goană nebună cîmpiei s’aşterne
Ascultă şi ’nvaţă cîntarea măiastră Şi tropotă trenul în noapte,
Şi glasul lor dulce în noaptea albastră Efl treaz ţin priveghiul.. Alături pe perne
Intrupă a strunelor vraje .. Dorm somnu ’mpăcării vre-o şapte.
Opaiţu ’n tremur clipeşte arare
Tu zbori înainte 1 — Nu-î farmec de îngeri, Cînd roata s’avîntă şi ’n vaier tresare...
Să ’ncete-alergările-ţi crunte, in murmur încet se frămîntă
Te-avînţi peste ape cu repezi răsfrîngerî Cîntare de slavă şi ’ntrupă-se ’n pripă
Pătrunzi în adîncurî de munte, Cu tremuru-i dulce vrăjindu-mî o clipă
Tu tremur sălbatic al lumii pripite, O lume mai bună, mai sfîntă...
Tu demon, ce-mi spulberi atîtea ispite,
Şi fugi de-arătările mele, Încet se înalţă, sfioasă tresare
Aş vrea să văd luna cînd sînu-şi desface, Din vuietul greu de oţele,
S’ascult în a nopţii statornică pace Şi iar se ’nfiripă curata cîntare
Povestea curatelor stele. Supt ceriul seninelor stele;
Domol se întrupă şi iarăş sefrînge,
Dar fumul înneacă icoanele sfinte, Sfielnic cu ’ncetul în murmur se stînge,
Vin neguri în horă nebună, Cînd patima inimii frînte
Fugarul sălbatic s’avîntă ’nainte Plăpîndul ei farmec ar vrea să-i coboare
Şi urlă şi geme şi tună Din ceriul cu stele, prin vînăta zare
Şi trupu-i asudă — cu braţe vrăjmaşe Să-mi cînte şi iarăş să-mi cînte...
Octavian Goga.