Page 15 - 1905-04

94 LUCEAFĂRUL Nrul 4, 1905

FOI R Ă Z L E Ţ E .
M. S a d o v e a n u : Dureri inăbuşite. Bucureşti, Minerva, 1904. Un voi. în 8°, pp. 286, preţul 2 lei.
Lui Petrea îi zic oamenii din satul lui: Străinul. In aceasta e indicat conflictul novelii. L-au dus la miliţie
pe cînd îi mijia mustaţa şi pe cînd îşi legase dragostea de iubirea Irinei. în oraş însă firea lui cea slabă nu
poate rezista ispitelor, tovăraşi stricaţi şi mai apoi mişel îl trag cu ei în ocna vieţii şi apoi în ocna statului. Şi
cînd eliberat, ajunge din întîmplare în casa, în care Irina preoteasa ÎI dă adăpost, el rămine şi moare «străinul»
necunoscut de nimeni. Un alt deplasat e loan Ursu. Pe acesta 1-aiS mînat nevoile la oraş, atunci cînd munca lui
din zori şi pînă ’n sară nu mai ajungea ca să stoarcă unei palme de pămînt mălaiul cu care să astupe gura
copilaşilor săi flămînzi. Ca lucrător în uzinele de fier, Ursu cîştiga bani netezi, dar ei nu erafl de-a bine, căci
pentru ei îşi vînduse liniştea sufletească, pentru ei se despărţia de glia tradiţională şi de nevasta care ajunge
amanta popii, — iar cînd printr’o încordare supremă a voinţei, demoralizate In oraş, se întoarce iar la ai săi,
cei dintîi cari îl numesc: «Străine!» sînt copilaşii săi. Aceste două povestiri şi mai ales cea din urmă, sînt două
călduroase apeluri împotriva deplasării ţăranului, — ca novele însă, ca producte de artă, ele sînt mai slabe decît
novelele scurte din volum. Tendinţa e prea vădită şi ea a încătuşat pe autor. N’am ce să-mi fac, dar impresia
mea e, că dl S., cînd i s’a închegat în minte subiectul lui Ion Ursul şi-a zis: «Din asta am să fac o novelă
mare.» Darcînd îţi propui aşa ceva,îţi legi dela început câtuşi la mîni şi la picioare.Eca şi cînd, ca să ajungi undeva, nu iai
drumul neted, ci vreai să faci vitejia să treci peste un deal înalt, pe care l-ai fi putut ocoli foarte bine. Dar
ţi-se poate întîmpla ca la miilocul urcuşului să ţi-se oprească respiraţia Şi un fel de respiraţie scurtă îmi pare
că e caracteristică şi In acţiunea acestei novele. Ea îmi pare lungită cu dinadinsul, fără să fi fost de lipsă. în
mijlocul naturei, la ţară, dl S. poate să-şi poarte cetitorul pe unde-i place, să-l oprească la un desiş în care
ciripesc păsările, sau la o vâlcea a cărei unde povestesc cu florile de pe mal, — îl întovărăşeşti bucuros, căci
acolo el e acasă şi ştie să-ţi arete lucruri pe cari singur nu le puteai descoperi; dar în fabrică şi în circiuma
Evreiului, în care-şl petrece Ursu zilele, ajunge să păşim odată ca să vedem tot; autorul e acolo tot atît de străin
caşi noi şi nu sîntem mulţumiţi cînd ne duce şi a doua şi a treia oară. Eu unul n’am putut să resimt toate
stările sufleteşti prin care trece Ion Ursu, precum m’am înduioşat de resemnarea bietului Şoric şi precum m’ar..
înfiorat de frica Cuconulul Ionică. De aceea reproduc schiţa Sluga şi nu un fragment din cele două novele ir.arî,
la care îmi pare că dl S ţine mai mult decît la cele mici. In aceste dimpotrivă, se vădesc calităţile lui, J n ele
recunoaştem psihologul care ştie să ne schiţeze cu linii atît de marcate cîte-o stare sufletească adeseori foarte
subtilă, povestitorul pe care-1 ascul‘1 atît de bucuros, căci vorba lui e limpede şi espresivă, artistul care ştie pe
trei pagini să te pregătească, să te ţină încordat şi să-ţl dea dezlega ea cea mai satisfăcătoare. Mai ales în in­
ventarea desnodămîntulul, uneori foarte greu de aflat, găsesc forţa dlui S. Lui Qheorghea Anuţii duşmanul său
de moarte, Tudor, ÎI aţine drumul în noaptea de paşti, în pădure, pe cînd trecea cu carul. Şi iată-I încăieraţi
într’o luptă oarbă. Boii, neştiutori, trag mai departe ca>ul în care cei doi gîfăe şi gem luptîndu-se pe moarte
şi pe viaţa. La urmă Uheorghe reese învingător din luptă: «Clopotul zvîrlea în întunecimi cîntecul învierii şi
Uheorghe a Anuţei, încet-încet îşi slăbi duşmanul din strînsoare, se trase pe draghina din dreapta carului, îşi
trecu barda în stingă şi, cu dreapta, îşi făcu semnul cruci'. Celalt, Tudor, se sculă greu, ca un rănit, gemînd,
şi se aşeză de ceealaltă parte. Amîndoi priviad spre luminile nenumărate care tremurau, ca nişte
steluţe, In vale; / amîndoi ascultau muzica adîncă a clopotului şi carul cobora coasta spre sat.»
— Remarc acest lucru, căci îmi pare că dl S. e însuşi conştiu de el. lntr’adevăr titlul colectiv de «Dureri înăbuşite»
dat acestui volum, se referă la aproape toate novelele, atît la resemnarea nenorociţilor cari se numesc Ion Ursu
şi Petrea Străinul, cît şi a cuconulul Ghiorghiaş, care are un ficior legitim ce-I face ruşine şi unul harnic şi
frumos, dar slugă acesta, «născut din greşală, la o margine de drum»; cînd însă vrea să-şi ispăşască păcatul,
să facă mărturisire aceluia care merită a-I fi fiO, cînd înduioşat a bătut în geam şi sluga a venit să-I întrebe
ce porunceşte, atunci boerul îşi înăbuşe durerea şi-I spune: «M’am răzgîndit... Te-oî chema peurmăj..!» —
însemnează volumul acesta un progres faţă de «Povestiri» şi de «Şoimii» ? Cînd volumele se urmează din trei
în trei luni, ca la dl S., nu se poate vorbi nici de progres nici de regres. La întrebarea aceasta vom avea drept
să răspundem numai după cîţiva ani. Dr. s. p.
Sluga. «Ce bestii! ce bestii!» strigă cuconaşul, în-
torcîndu-se spre vechil.
Intr’o dimineaţă, o lună după moartea b«’ trî- Bătrînul om cu minte, de mult în slujba fa­
nului Tudor Lupaşcu, cuconaşul Ionică, eşind miliei, răspunse blînd:
din casă, nu găsi, ca totdeauna, calul inşăuat «Dă, cucoane Ionică, omul nu era vinovat.
la scară. De multe ori te scoate din fire un Cezar a fost la potcovit, şi de-abia acum a
lucru de nimic, — dar mi-te cînd e vorba de venit...
o greşală care face să întîrzie cu o jumătate — Aşi! ce tot îmi vorbiţi dumneavoastră...
de ceas o întîlnire aşteptată cu bătăi repezi de — Cucoane Ionică, ascultă ce-ţî spun efi :
inimă ? — Cuconaşul Ionică se făcu foc şi pară, acu nu-i de o palmă, două..., dar trebue să
bătu din picioare, răcni, cheamă pe argatul cunoşti şi omul. Ai făcut râu c’aî dat. Năstase
care trebuia sâ-i aducă înşăuat calul, — îi dădu e om închis, dar, cînd izbucneşte, e m nia lui
patru palme repezi, una după alta, îl croi de Dumnezeu 1 Şi răposatul boer, Dumnezeu sâ-1
câteva ori cu cravaşa şi-I porunci să-i aducă erte, îl cruţa, — mai ales că e muncitor şi
la moment pe Cezar. Omul îşi luă de jos pă­ voinic ca un taur...
lăria care căzuse din pricina zguduituri!, şi-o — Fleacuri 1 răspunse pufnind Ionică! vezi
puse în cap, scuipă într’o parte cu sînge în să mi-se aducă mai repede calul...»
două şi porni spre grajd. Năstase veni tăcut cu obrajii roşii, aducînd