Page 5 - 1905-10
P. 5

210                         LUCEAFĂRUL                Nrul 10, 1905

          prietini».  Ca  răsărit  dintr’o  călătorie  lungă  cu   vîntul  se  văita  chinuit,  alerga  şi  se  întorcea  iar,
          mintea,  Tămăşanu  Alexandru  oftează  şi  întreabă,   bătînd dureros în geamuri.
          dîndu-şî  capul  pe  spate:  «Măi  Vintilă,  mă!   «Măi,  Vintilă,  tu  ştii  cînd  m’ain  însurateu"
          Mai  ţii  tu  minte  cînd  ne-am  cunoscut  noi  mal   Iac’aşa  bătea  un  vînt  ca  acum,  de  să  ne  iee
          întîi  şi  ne-am  făcut  «per-tu»  la  cea  dinţii  halbă   — mire şi mireasă — din trăsură.
          de  bere?  Cum  ne-am  prăpădit  noi  de-atunci,   —  Vezi,  eu  de  atunci  aveam  o  presimţire,
          cum ne-am mal ticăloşit!»         că n’are să fie bine.
           Vintilă înghite sec, împrăştie cu palmele fumul   Tămăşanu se înfurie de-odată:
          ce venia să-l înnăduşe iar.         —  Cum  n’are  să  fie  bine?  Nu  e  bine  doară?
           Uite,  bandule,  de-atunci  a  curs  vreme,  multă   Nu  trăesc  eQ  bine  şi  îndestulit  cu  dumnea-ei,
          vreme!  Şi  totuşi  te  văd  şi  acum  în  crîşma  aceea.   spune  tu,  dacă  ştii  că  nu-i  aşa?  Poate  de
          Erai  înnalt,  alb  la  faţa  durdulie  şi  abia-ţî  mija   tine-al  vrut  să  zici.  Aşa  mai  înţeleg.  Sărac  de
          mustaţa.  Atunci  mi-a  venit  o  presimţire,  că  ai   capul  tău,  nenorocitule.  La  trei  ani  după  mine
          fi  din  neam  mare  de  boer.  Şi  erai  numa  ficio­  te-aî  însurat  şi  tu.  Şi  ţi-ai  luat  o  beteagă,  mă,
          rul dascălului din Broşteni!      de-ţî  mîncă  zilele.  Aşa  erai  tu  odată  ca  acum  ?
           —  Al  dascălului,  da,  ş’a  dăscăliţii  Maria.  Ce   Da  te  uscă,  mă,  te  bagă  în  pămînt  cu  zile.  De
          mai  oameni,  frate,  şi  cum  s’afl  dus!  Aceia  nu   ce  n’aî  avut  atunci  presimţire  ?»  Şi  Sandu  goli
          m’au mărginit nici cînd în libertatea mea!»  repede păharul, izbindu-1 de masă.
           Crîşmarul  aţipise  pe  scaun.  Ştia  el  ce  are   Vintilă  rămase  mut.  De  bună  seama,  altul  a
          să  urmeze.  De  douăzeci  ş’atîţa  de  ani,  de  trei-   fost  el  pîn’  a  nu  se  însura.  Bine  a  zis  Alecu.
          ori  pe  săptămînă  între  cei  doi  prietini  se  ţesea   Si  acum  iacă,  îi  poţi  jupui  pielea,  că  nu  s’ar
          aceeaş poveste.                   acăţa  de  ea  nici  un  strop  de  carne!  Ce  viaţă
           Vintilă  sta  cu  ochii  duşi,  părea  că  vrea  să-şi   a dus el, numai unul Dumnezeu ştie!
          amintească  ceva  într'un  tîrziu,  văzînd  că  Tă­  Oftează  şi  tuşeşte,  înnecat  de  răsufletul  de
          măşanu tace, îl întreabă sfios, cu glas sălciu:  fum  al  prietinului,  ce  suge  lacom  din  ţigară,
            «Dar  eu  cum  eram  pe  vremea  aceea,  Săn-   cu ochii morţi.
          duculel  Alexandru  S.  Tămăşanu  oftă,  răsu­  Mai  are  o  jumătate  înnainte  şi  trebue  s’o
          cind o ţigară.                    gate  în  curînd.  Vintilă  bea  un  păhar,  suflă  cu
           —  Măî, prietine, tare ne-am mai trecut noi, mă.   buza din jos pe frunte, răsfirîndu-şi mustăţile.
          Aşa  o  să  ne  stingem  de  tot.  Cum  a  putut  să   «Măi,  frate,  într’adevăr  că  tare  ne-am  tre­
          se  usuce  florile  de  pe  obrazul  tău  şi  părul   cut  din  lumea  asta.  Uite,  eu  numai  cîteodată
          acela  bălan  cum  s’a  îndurat  să  se  rărească  aşa  ?   bag  de  samă,  şi  atunci  am  aşa  o  presimţire,
          Atunci  nu-ţi  putea  «rezista»  o  fată  şi  eu  te   că  mi  se  deschide  înnainte  o  groapă.  Dar,
          iubeam ca pe un frate!»           Alexandre,  să-ţi  spun  eu  de  unul,  vezi  ăla-I
            Vintilă  prinse  limbă:  «Ţii  minte,  cînd  am   beteag  şi  ticăloşit!  Şi  are  nevastă  frumoasă
          umblat  o  după  amiază  întreagă  pe  urma  unei   şi  trei  băeţi  sănătoşi.  Şi  el  zace  pe  coaste  şi
                                             acuş  nu  va  mai  cunoaşte  pe  nimeni.  Nici  pe
          codane cu ochii albaştri, cu păr bogat, castaniu?  Vintilă,  care  l-a  avut  drag  ca  pe-un  băiat.  Pe
            —  N’a  fost  cu  ochi  albaştri,  Vintilă,  erau   ăla  să-l  vezi  tu,  frate,  şi  n’a  făcut  alta,  decît
          negri ca tăciunele. Nu-ţi mai aduci tu aminte?  a  şezut  la  o  măsuţă  lîngă  mine,  şi  a  scris  cu
            —  Eu  am  o  presimţire,  că  tu  nu-ţi  amin­  ziua  şi  cu  noaptea  în  cap!  îl  chemam:  «hai
          teşti bine.                        la  o  bere!»  —  «Nu  viu!»  —  «Să  cinsteşti  un
            —  Mă rog! Stai numa să ne desluşim!»  păhar  de  vin.»  —  «Nu-mi  trebue!»  —  «Un
            Şi  se  desluşau  greu  de  tot.  Ce  afirma  unul,   joc  de  cărţi,  totuşi?»  —  «Nu  ştiu!»  Hei!
          nega celalalt, dar urma tot era a lui Tămăşanu.  Acasă-i  suridea  femeia  ca  o  floare  şi  doi  copii
            Limbile  se  legaQ,  mîncînd  cuvintele,  apoi  se   bălani.  Bine!  Acum  ce  s’a  ales  de  el?  O  blană!
          deslegau deodată, trezind pe crîşmar.  Si  tuşeşte  frate,  pe  acela  să-l  auzi  tu  tuşind.
            «Ce  zici  d-ta,  d-le  Arvinte  ?  Care  avem  drep­  Sperie  băeţii!  Şi  femeia  sa  nu  plînge?  Că  au
          tate? Hm?                          dat  din  casă  tot,  şi  acuşi  i-or  scoate  şi  de
                                             acolo.  Amar  de  maica  lor.  Ce  suntem  noi  pe
            —  Apoi  d-ta,  d-le  Alecu,  vezi-bine  că  d-ta.   lîngă  el?  Şi  ăla,  frate,  n’a  beut  în  viaţa  lui.
          Ba  stai,  acum  îmi  vine  ’n  minte:  Amîndoi  aveţi   Şi  are  o  femeie,  şti  o  femeie,  şi  trei  copii  să
          dreptate!                          rămîe  pe  drumuri.  Eu  am  o  presimţire,  că  vor
            —  Amîndoi 1»                    rămînea  pe  drumuri!  Măî,  pe  ăla  să-l  vezi  tu
            Şi  prietinii  mai  potoliţi,  îşi  petreceafi  înnainte.   bolind,  n’ai  mai  zice  nimic  de  noi.  Eu  am  o
          Luminarea  scădea  încet,  mută,  ca  un  suflet  de   presimţire, că n’ai mai zice nimic.»
          mucenic,  ca  sufletul  celor  ce  aşteaptă  în  doauă   Tămăşanu  ascultă  cu  ochii  duşi,  apoi  oftînd,
          căsuţe  sperioase,  să  vie  odată  «tata».  Afară  zise cu glas moale, sălciu:
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10