Page 15 - 1906-01
P. 15

22                          LUCEAFĂRUL                   Nrul 1, 1906.
           să-şi  semene  apoi  griul!  Anul  trecut  dăduse   —  I  s’a  urît  la  noi,  domnului  Măcieş  —  zise
           zăpada  la  Vineria  Mare  şi  bieţii  oameni  erau   Ca iopi.
           tot  pe  cîmp.  Adecă  oamenii,  nu  !  Numai  femeile   —   Da  cum  ghicişi  D-ta  atît  de  bine?...
           şi  copilaşii,  tremurau  de  frig,  se  pîrpăliau  pe   Ai dat cu bobii?
           lingă  vre-un  foc  ce  ardea  ca  pe  gliiaţă.  Oame­  —  Ba nu, da’ se vede?
           nii făceau arătură la arendaş.      Boerul  însă  nu  se  lăsă.  Dupăce  beu  cafeaua,
            Şi  ştiţi  ce  dijmă  le  ia?...  Nu  din  cinci   ceru  să  vie  trăsura.  La  urma  urmelor,  arenda­
           două  cum  le  luaţi  D-v.;  din  două  una!  Le-a   şul porunci lui loniţă, şi boerul plecă.
           pus  cîte  două  pogoane  de  resfet,  cîte  şase  chile   Tînărul  se  duse  în  grădină.  Arendaşul  rămase
           de  dus  la  gară,  le  cere  muşchiuri  şi  limba  dela   cu  soţia  lui  în  balcon.  Şi  atunci  Caliopi  se  dădu
           porcul de Crăciun, ouăle şi puii de găină.  aproape  de  el,  ca  omul  care  are  de  spus  un
            Şi  bieţii  Vultureştenî  rabdă,  dar  Dumnezeu   secret.
           ştie pînă cînd . . .                —  Te-ai mai gîndit ?... Ce vrei să facă Mişu ?
            Unde  sînt  ghiociurile  de  altă  dată  care  pă­  —  Cum  ce  să  facă?!  Nu  ţi-am  spus?  Dupăce
           căli  iau  vesele  din  bucşile  roţilor  de  Ie  auziaî  de   voi  isprăvi  de  treerat  mă  duc  la  Bucureşti  să
           cit  colo?!  .  .  .  Unde  sînt  cele  trei  perechi  de   vorbesc cu Oţeleanu.
           boi  pc  care  le  înjuga  mai  fiecare  gospodar?   —   Va  să  zică  nu  vrei  să-l  mai  ţii  aci,  pe
           Unde-i  tamaslîcul  de  vite  al  Vultureştenilor?...   lîngă noi un an doi?
           S’au  dus  toate  pe  apa  Sîmbetei...  Ghiociurile   —   La  ce?  Trebue  să-î  fac  rost  de  un  loc
           se  ruginesc  şi  se  părâgînesc  .  .  .  Vitele  s’au   bun în magistratură.
           împuţinat,  căci  arendaşul  a  spart  islazul  cel  fru­  —   Şi  eu  îţi  spun  că  rău  faci!...  Mişu  nu
           mos,  să  pue  grîu  în  el  şi  ca  loc  de  iarbă  nu   poate pleca de lîngă noi... Nu vreau eu ! Auzi ?
           lasă  decît  smîrcurile  dinspre  Sărata  şi  rîpile   —  Şi de ce mă rog?
           sterpe...                           Arendaşul  era  foarte  mirat  de  această  îm­
            Boierule, cît îl mai ţii pe moşie ?  potrivire  din  partea  soţiei  sale  şi  aruncă  între­
            Svîrle-i afară ! Svirle-I!       barea  cu  un  ton  batjocoritor,  ca  un  om  care  nu
            Ăsta e cîne, nu e om !...“       dă voe nimănui să se atingă de planurile lui.
            învăţătorul tăcu.                  —   Pentrucă  eu  cred  că  de-1  vom  lăsa  de
            Măcieş îşi răsuci o ţigare, dus pe gînduri.  lîngă noi, îl vom perde.
            Aşa  era!  Aşa  era!  El  cunoştea  prea  bine  ne­  Jani începu a rîde cu hohote.
           voile  în  care  se  zbăteau  ţăranii.  Vedea  cum  boe-   —  Va  să  zică  la  Paris  l-ai  lăsat  să  stea  cinci
           rimea  fuge  dela  moşii  la  oraşe,  vedea  cum  se   ani  de  zile  şi  nu  ţi-a  fost  teamă  că-l  vei  perde
           desgrădina  tot  mai  mult  credinţa  la  sate,  cum   şi acum ţi-e teamă de Bucureşti?
           se  aciua  pe  moşiile  rodnice  arendaşii  de  neam   —   Ascultă-mă,  Jani,  şi  pe  mine  odată.  Ştiu
           strein,  storcind  averi  din  pămîntul  frămîntat  în   eu ce spui.
           sîngele  strămoşilor  noştri.  învăţătorul  intră  în   —  Ei, ce spui tu ? la să te-aud.
           clasă  şi  dete  drumul  băeţilor,  apoi  veni  lingă   Caliopi  nu  putu  spune  mai  nimic.  Ai  fi  zis  că
           Măcieş.  Şcolarii  trecură  pe  lîngă  ei,  cu  căciulele   i-e  ruşine,  ai  fi  zis  că  are  ceva  pe  suflet.  Cu
           în  mînă,  se  împrăştiară  pe  uliţi,  umplînd  satul   glasul domol şi trist ea îngînă:
           de  larma  lor  veselă.  Boerul  chemă  pe  Curpen   —  Nici  eu  nu  ştiu  bine  ce  e...  dar  par’că
           în şcoală şi-i dădu o hîrtie de o sută de lei:  îmi spune inima să nu-1 lăsăm de lîngă noi.
            —   Ţine,  Marinică,  pentru  cărţi  de  premii!   —  Cum ţi-a venit în minte un fleac ca ăsta?
           Apoi plecă.                         Arendăşiţa oftă uşor şi-şi perdu privirea în
            Se  duse  pînă  ’n  capul  celalalt  al  satului  şi   amurgul liniştit. ..
           veni  pe  sub  mal.  Soarele  se  pleca  spre  sfinţit.   —  Vei vedea tu !
           O  dungă  de  nori  fumurii  alerga  de-alungul  ce­  Apoi rămase pe gînduri ...
           rului ca o cărărue în seninul înălţimilor...  Din  trecutul  vieţii  ei  îi  răsărise  în  minte  un
            Ajunse  la  curte  pe  înserate,  cînd  toţi  îl  aştep­  chip  de  om  şi  acest  chip  îi  juca  acum  înaintea
           tau  cu  masa.  Mişu  se  arăta  foarte  prietenos,   ochilor,  plin  de  umbră  ca  un  liliac  uriaş  .  .  .
           arendaşul îl primi cu o glumă:    Dar  cum  putea  spune  ea  ce  avea  pe  suflet  ?!...
            —  Cît  p’aci  să-ţi  legăm  lingurile  de  gît,  bo-   îi era ruşine să n’o rîdă Jani.
           erule — cum se zice pe la noi, pe la ţară.  îi  era  ruşine  şi-î  era  teamă  de  ceea  ce-î  tre­
            Drept răspuns, Măcieş îl întrebă:  cuse  prin  gînd  ...  Şi  cu  toate  acestea  un  glas
            —  îmi dai trăsura să mă duc la oraş?  din  adîncul  fiinţei  ei  îi  spunea  să  nu  dea  pe
            —  Da cum se poate să pleci aşa de grabă?  Mişu de lîngă ea.
            —  Nu se poate, nu se poate! sări şi Mişu.  Â  văzut  bine,  a  văzut  par’că  în  fundul  sufletului
            Păi, uite mîne sînt opt zile de cînd stau la D-V.  fiului ei şi un fier roşu i-a trecut prin inimă..^
   10   11   12   13   14   15   16   17   18   19   20