Page 11 - 1906-01

18 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1906.

flCflSfl. 1
Arendaşul se sculase de noapte şi pornise, de — Da’ cu ce treabă pe aici ?... Pleci undeva ?
grabă spre gara Sălcuţeî. îi telegrafiase Mişu — Ba nu. Aştept băiatul. Vine dela Paris.
că soseşte în dimineaţa aceea şi el se grăbia — A! Aşaa! A terminat?
să ajungă la timp în gară. — Da! E doctor în drept.
Luceafărul de ziuă-î răsări prin dreptul gră­ — Bravo! Bravo! Te felicit!
dinilor bulgăreşti din Tigăiţa. Noaptea era se­ — Mersi!
nină şi răcoroasă, drumul pustiu. Apoi, proprietarul se aşeză lingă masă în faţa
Arendaşul se ’nvăluise într’o şubă groasă, iar lui Livaridi.
pe picioare îşi aşezase o pătură. Şedea răstur­ — Ei, da’ cu afacerea ?
nat în trăsură, cu mînile petrecute în mînecile — Rămîne cum am vorbit!
şubei, cu capul lăsat puţin într’o parte, cu ochii „Afacerea" era următoarea: Dupăce se va
închişi. Părea că n’aude, părea că nu vede. termina contractul lui Livardi cu Măcieş, Li­
Bucuria că-şî va revedea băiatul era rnoho- varidi să ia în arendă moşia acestui colonel.
rîtă de o umbră de îndoială, care nu-1 mai — A venit mai zilele trecute Chiriţescu pe ia
slăbia de cînd primise cea din urmă scrisoare mine. A auzit că vreau să arendez moşia şi
a Iui. Oare ce se va fi ales din băiatul lui ? venise să i-o dau lui. l-am spus că-s vorbe
E atît de ispititor acest Paris îndepărtat! Pe lumeşti. Eu vreau să trăiesc înainte pe moşia
cîţi tineri nu i-au ameţit plăcerile lui nebune?! mea ... Să i-o arendez lui?
Pe cîţi tineri nu i-a stricat, nu i-a frînt, nu i-a Livaridi tăcea şi se uita într’un colţ al odăii.
nenorocit vîrtejuluî uriaş ?... Se gîndia că acest colonel urmăreşte, de si­
Trăsura fugia uşoară prin praful umezit de gur, vre-un plan ascuns şi el se întreba cum
rouă şi moale ca zăpada proaspătă. In urma ei i-ar putea lua pentru totdeauna moşia ce-i ră­
plutiau două linii alburii ca două şuviţe de fum. măsese dela părinţi şi pe care el o fărîma zi
Şi caii mergeau repede, strănutînd din timp în cu zi, împrumutîndu-se cu sume mari, pe cari
timp. Iar vizitiul încremenise ca de piatră pe le zvîrlia pe cai de curse şi pe femei uşoare.
capra trăsurii, cu ochii înaintea cailor, cercetînd Pe peron începu a se simţi mişcare: veniseră
întinsul drumului. copii şi fete cu buchete de ţintaură proaspătă,
Apoi gîndul arendaşului o luă pe alte cărări cu legăturele de sparanghel sălbatec verde şi
mai înflorite. Nu e doctor în drept? Ei şi? N’o amărui; veniseră chirigii cari aşteptau să le
să-l pot eu căpătui şi fără acel petec de hîrtie pice vre-un călător cu drum mai depărtat; un
stampilată şi iscălită? Slavă Domnului: Jani popă de ţară cu o fată îmbrăcată ca o cucoană
Livaridi are proptele bune şi gardul cu proptele de oraş, şi un soldat dela vînători, stins la faţă
nu cade la vremuri grele . . . de boală grea . . .
Cînd ajunse la gară, mai era un cias pînă la Un şuer cald veni pînă în gară şi trenul se
sosirea trenului. Arendaşul spuse vizitiului să zări venind repede şi suflînd suliţe de aburi pe
tragă la o crîşmă din dosul gării şi să aibă nările-î uriaşe. Sosi, se opri.
grijă de cai. El se duse în gara singuratecă. Dintr’un vagon de clasa I-a sări sprinten un
Intră în salonul de clasa l-a şi se lăsă pe o tînăr slăbuţ, îmbrăcat într’un elegant costum de
canapea. Mai era cineva acolo, dar el nu-1 putea călătorie, pe cap cu o şapcă uşoară de mătase,
vedea bine din pricina acelei lumini nedesluşite, în gură cu o pipă albă de spumă de mare.
gălbui, a luminatului de ziuă. îi auzia numai — Bonjour, papu!
răsuflarea adîncă, sgomotoasă . . . Livaridi strînse la piept acest trup supţiratec
Apoi lumina se învioră, năvăli din ce în ce şi fraged ai copilului lui şi îl privi apoi lung
mai multă şi desluşi colţurile. Celce donnia se în ochi, spre a citi în ei răspunsul la întreba­
deşteptă deodată, se întinse, căscă şi se uită rea ce-1 chinuia de cîteva zile, spre a goni din
prin prejur. Era un proprietar din apropierea lui sufletul lui îndoiala ce nu-1 mai slăbia. Tînă-
Livaridi, un fel de colonel în retragere, dator rul răbda fără să clipiască privirea bătrînuluî,
vîndut. Burlac, el cheltuia foarte mult cu caii apoi începu a rîde:
şi cu femeile. Văzînd pe Livaridi, se ridică şi — Nu mă mai cunoşti?
veni spre el cu mîna întinsă: — Ba da!... Ba da! . . . Ai mai crescut,
— A! Salutare, boierule, salutare! mi se pare!
— Bună dimineaţa, domnule colonel! — La revedere, domnule Livaridi!
Colonelul trecu pe lingă ei, salutîndu-î pe
1 Fragment din romanul „Două neamuri“. amîndoî. Par’c’ar fi vrut să spue că şi el se