Page 9 - 1906-01
P. 9

Nrul I, 1906.               LUCEAFĂRUL                          16
































                                      O. Smigelschi: Puterile.
          Eu  eram  în  casă,  —  şi  cuconu  Costăchel  plîti-   fletul,  cu  tot  cugetul,  cu  toată  mila,  cu  toată
          gea ca un copil...                 durerea  dumnitale,  cucoane  Costăchel,  cu  toată
            —  Nu plîngeain... şopti înăbuşit boerul.  zdrobirea  cucoanei  Nastasiică  spre  Domnul,  şi
            —   Ba  plîngeaî,  cucoane  Costăchel.  Spune   m’am rugat, m’am. rugat, — şi tustrei plîngeau...
          drept  că  plîngeaî.  Negi  că-ţî  aduci  bine  aminte  ?   Aşa  ceas  de  smerenie  rar  se  întîmplă,  odată
          Şi  cucoana  Nastasiica  îşi  aduce  aminte.  Plîngea   în  viaţă...  Dar  atunci  putem  pricepe  ceva  care
          şi  dumneaei,  şi  amîndoî  vă  uitaţi  la  fetiţă...   nu se întîlneşte în fiece clipă a vieţii...
          Sta  topită,  topită,  albă,  fără  viaţă,  c’o  suflare   îţi  aduci  aminte,  văd  bine:  stăteai  cu  palmele
          care  n’ar  fi  putut  mişca  un  fulg,  —  şi-atuncî   la  ochi,  cu  fruntea  pe  marginea  patului,  lîngă
          am  simţit  în  mine  ceva,  ceva  ce  n’aşî  putea   cucoana  Nastasiica.  Şi  fetiţa  nici  nu  gemea,  nici
          spune...  îmi  era  aşa  de  milă,  cucoane  Costă­  se  clintia,  poate  nici  nu  mai  sufla.  Şi  s’a  în-
          chel...  Uite,  vezi,  dacă  se  ducea,  nu  te-ai  fi   tîmplat  lucrul  cel  mare:  nu-i  aşa,  cucoane  Cos­
           bucurat  acu  de-aşa  floare,  şi  n’aţi  fi  intrat  cu   tăchel?  Ce-aî  simţit  atunci?  Uite  la  fetiţă:  de-
          veselie  în  Anul-Nou...  Zece  ani  trecuţi,  —  de   aceia  trăeşte...  Dacă  n’ar  fi  fost  ceva,  acu  ar
          zece  ani  ar  fi  fost  pierdută,  cucoane  Costăchel,   fi ţărînă rece, sub holbura vîntuluî!“
          şi  nu  s’ar  fi  bucurat  de  viaţă,  de  fiecare  clipă   Preotul  tăcu  deodată.  Cucoanele  suspinară.
          ce  vine...  Şi-atuncea  mi-a  venit  aşa  ca  o  undă   Boerul  Mîndru  nu  mai  zicea  nimic,  foarte  mişcat
          de  lacrimi,  ca  o  lumină  mare,  care  numai  dela   c’o  bunătate  mare  în  ochi.  Şi  în  tăcerea  odăii
           Dumnezeu  poate  veni...  Şi  mi-am  pus,  domnule   deodată  toţi  îşi  întoarseră  capetele^spre  Florica
          Johan,  patrafirul,  şi  mi-am  luat,  cucoană  Liză,   rumenă,  cu  ochii  mari  sprîncenaţi.  Tata  privia
          cartea...   Uite,   şi   cucoana   Profira   ştie...   Şi   în gol şi plîngea încet.
          m’am  gîndit  eu  mult  şi  m’am  înălţat  cu  tot  su­  De ce plîngea? Nimeni n’ar fi putut spune,
   4   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14