Page 14 - 1906-01

Nrul 1, 1906. LUCEAFĂRUL 21

fierbîntat. Pe alocuri se vedeau la umbra case­ — Bine, băete! Aşa să’nveţi mereu!
lor bătrîne ce-şî legănau nepoţeiî sau nepoţelele Măcieş întrebă apoi pe altul din Istoria Ro­
în albii, cîntîndu-le cîntece de leagăn, dulci şi mânilor. Două chipuri din trecutul ţării noastre
pline de dragoste. Băieţaşi, numai cu scurta, îi erau lui mai dragi: Mihaî Viteazul şi Tudor
se arătau ici-colea la vrăniţî şi priviau băgători Vladimirescu. Acestuia el îi zicea Tudorel Vla-
de seamă la boierul Măcieş. Alţii, mai mărişori, dimirescu. Şi băeţiî răspundeau pe placul lui:
ridicau tăbii şi-şi împrejmuiau cuprinsul curţii — Mihai Viteazul fu cel mai mare domn al
lor închipuite pe şosea, cu praful pe care-l ri­ Munteniei. El băgă spaimă în Turci, şi vru să
dicau în spinări ca nişte dealuri . . . Cind şi uniască Muntenia, Moldova şi Ardealul. Dar l-au
cînd cîte-un cine mîrîia, somnoros, topit de răpus mişeleşte Nemţii!
căldură, dar nu se mişca din loc ... în dreptul — Tudor Vladimirescu a fost ucis tot mişe­
cîrcimeî lui Năstrapă era un car cu coviltir: un leşte de Greci.
Muntean vindea păcură. Boierul se uită înlăun- Ucişi! Ucişi mişeleşte ! . . .
tru, dar nu zări nici un Român . . . Prin curţile Măcieş simţia că învăţătorul nu făcea cu co­
arse de soare se păliau maldăre de papură din piii lui numai o înşirare de domni şi de ani, ci
care se vor face în eurînd legăturile ce vor cet- dezgropa măririle ţării noastre, le însufleţia, le
lui znopiî mari de holdă. întipăria ca într’o ceară moale in sufletele co­
Cînd ajunse în dreptul şcolii, auzi băeţî chi­ piilor de şcoală . . .
tind. Boierul se opri niţel să asculte. Printre Eşiră prin curte.
glasurile lor supţirele se desluşia glasul gros al — Ei, cum te mai împaci cu arendaşul meu ?
învăţătorului. Măcieş intră în clasă. învăţătorul — Rău, boierule! Răii!
îi eşi înainte, bucurat în adîncul sufletului că Era o poveste veche asta. Arendaşul nu s’a
boierul şi-a mai adus aminte de şcoală. îl pofti putut nici odată apropia de învăţător. Simţia că
pe scaun şi el rămase în picioare înaintea lui. în acest om Vultureşteniî vor găsi totdeauna un
Vorbiau domol, să nu-i auză copiii. Măcieş se sprijin în îndărătnicia lor, că acest om le va
uita cu drag la acest apostol al Vultureştenilor, arăta cum îi îngenunche zi cu zi „veneticul".
care le purta portul şi le da lumină. Un om Iar învăţătorul simţia că arendaşul n’are nici o
de mijloc, bine legat, tuns milităreşte, cu că­ legătură cu pămîntul sfînt al acestei ţări şi ştia
maşă cu rîuri, albă, înflorită, cu un mînecar că-î poate face ’n orice zi rău, prin proptelele ce
scurtuleţ, împodobit cu flori de arniciu. Era şi le făcuse din bărbaţii cu trecere în ţară. Era
acelaş Român inimos, Vultureştean din moşi- o ură ascunsă care le cocea în suflete, care
strămoşi, şi care nu s’ar fi dus din satul lui clocotia în amîndoi, cum clocoteşte izvorul sub
pentru nimic în lume. păinînt, nerăbdător de a eşi la soare.
— Nu vreţi să-mi ascultaţi vre-un băiat, bo­ — Cit ţine plivitul, toţi copiii mai mărişori
ierule ? mi-i ia la plivitul griului. îi amăgeşte cu cite-un
Măcieş se sculă şi se apropie de banca din ban pe zi, cu cîte-o acadea, cu cîte-un covrig
faţă: uscat, cu cîte-o roşcovă pe care le primesc
— Al cui eşti tu, băeţaş? copiii seara dela un Grec care s’a pripăşit cîr-
— Al lui Stan Frunză! ciumar aci de trei ani de zile, de sigur, omul
— Şi’n ce clasă eşti? lui Livaridi. M’am plîns revizorului, dar el dă
• — Intr’a 4-a! din umeri, bag’seamă că lui îi e mai mare
— Ştii tu să ne spui vre-o poezie? teamă de arendaş decît mie.
— Ştiu! Măcieş îl asculta cu băgare de seamă, cu
— Ia, spune! sufletul mohorît de un ghimpe de gînd pe care
Băiatul se făcuse roşu ca mărul. Se uita cînd el îl simţi la cîtăva vreme dupăce şi-a arendat
la boier, cînd la învăţător, par’c’ar fi vrut să-î moşia: „De ce a arendat el moşia unui Grec?
întrebe: Pe care s’o spui ? Curpen îl îmbărbătă Era abătut, pierdut din cauza morţii soţiei lui
din ochi. şi a închis ochii, a arendat Vultureasca lui rod­
Copilul înghiţi un nod ce i se pusese în gît, nică celui dintîi venit!"
tuşi şi începu: I se părea că întregul norod din Vultureasca
vorbia prin gura învăţătorului, îi imputa că l-a
„Plecat-am nouă din Vasluî dat legat de mini şi de picioare streinului.
Şi cu sergentul zece
Şi nu-i era, zău, nimănui — Cînd au cules bieţii oameni porumbul de
In piept inima rece!“ pe cîmp — urmă învăţătorul — cînd l-au cură­
ţat de foi şi l-au făcut grămezi, nu vine să-i
Inima boierului creştea de bucurie. Copilul dijmuiască. Nu! Întîî să-şi pue el griul în pă-
spunea desluşit, cu ochii cînd la învăţător, cînd mînt.
!a el. îl opri pe la jumătate; Par’că n’ar putea dijmui în două-trei zile şi