Page 10 - 1906-09-10

194 LUCEAFĂRUL torul 9-10, 1906.
Aşa precum ai fost de mull! . . încet, încet tu ai ucis în mine
— Cum te iubiam atunci! Tresar şi-acuma Auîntul tinereţelor curate
Cînd mă gindesc, cum te iubiam pe uremuri! Şi dragostea de uiaţă neînfrîntă
Ardea in mine sufletul, nebunul Mi-aî frînt-o, făr' să ureai, cum frînge uîntul
Şi par’ că toată lumea s’aprinsese O floare ce se ’nchină ’ntr’o grădină . . .
Şi flăcări se 'nălţaţi din ori ce coifuri Pornirea mea de-a ’mbrăţişa pămîntul
Spre ceriul ce mirai stetea de-asupra, Şi ceriul cu minunile lui toate,
încremenit de-aceaslă mare jertfă ! Mi-ai omorît-o ’n jocurile-ţî oarbe,
Mi se părea că sint slăpînul lumii, Şi-ai omorît în mine idealul!
Şi-mi era dragă par' că ori ce floare. Un uultur mî-era sufletul năprasnic,
Şi ori ce gînd mi-era uenit din ceriuri, înamorat de una dintre stele,
Şi fiecare zi era ’nbătare Pe cea mai luminoasă stea din ceriuri . . .
Şi farmec era fiecare noapte; Şi cînd nebun el s’a pornit să urce
Căci presle toate din cuprinsul firii Spre lumea ei scăldată de lumină,
Şi peste cele multe necuprinse, Ea s’a desprins din înălţimi de-atulo,
Pe cari abia le simte cîte-odată Şi ’nfiorînd uăzduhul în căderea-î
Cei ce-s ursiţi pe lume să uiseze. L’a înlilnit la drumul jumătate
Pe toate se’ntinsese ca prin farmec Şi l-a izbit aşa de fără milă ...
Ceua din primăuara uiefii tale, — Văzu atunci c’a fost numai o piatră
Ceua . .. ce nu găsesc cuuînf a spune... Şi strălucirea ei a fost minciună —
Ceua din zimbetul ce mă pierduse.. . Şi ea şi el se prăbuşiră ’n noapte . . .
Şi .. se schimbase par’ că fafa lumii El s’a oprit sdrobit pe-un uîrf de munte,
Ca fafa unui biet orfan, ce-o clipă Ear tu te-aî dus afund... afund în uale!...
Visează caldul unui sin de mamă . . . — Şi-aşa a fost ... şi n’a mai fost nimica..
— Eu, călător pe ueci ursit să meargă, Blăstămul doar mi-a ’ncremenit pe buze
Mi se părea că m’am oprit din cale Şi n’am auut nici lacrimi să-l desgheţe . . .
Şi îmi uitasem par’că şi de moartea
Ce m’aştepta cu brafele deschise Şi-acum ... te iert! Ertată fii de toate:
Colo departe - ’n capătul cărării. . . Tu poate n’ai urut să le faci, aşa e?
Cum le iubiam ! Erai frumoasă-atuncea Şi poate că citind aceste rîndurî,
Ca marea 'n dimineţile de uară, îţi ua pica o lacrimă pe ele,
Şi sufletu-mî te ’nuăluia întreagă, O clipă de regret ce se ua ’ntinde
Cum soarele inuălueşte marea Pe toată jalea mea de-o uiaţă ’ntreagă,
Cînd se trezeşte mîndru ’n zorii zilei! . . . Va fi destul ca şi la judecata
Infr’aripat de-auîntul tinereţii Cea de apoi tot eu să strig : ertare!
Simfiam că mi clocoteşte ’n piept puterea Erfare, Poamne, nu-i ea uinouată ! . . .
Şi focul milioanelor de oameni . . . Tu, Poamne, faci cu noi acelaşi lucru,
Şi te iubiam pe tine cu pornirea Cu dreapta tu ne ’mbiî paharul uieţii,
Înlregeî lumi ce s’adunase ’n mine Pe cînd în umbră Tu ne sapi mormîntul,
Ca ’ntr'un altar, slăbindu-fi frumuseţea ! . . Şi fot ne ceri să te slăuim pe Tine !
Ea lot aşa făcut-a ; spre lumină
Azi. . . Ea m’a chemat cu braţele deschise
Ce tristă şi pustie pare lumea Şi-apoi m’a aruncat în noaptea neagră.
Şi uiaţa curge sarbădă şi rece 0. lasă-mă să mi-o slăuesc, Sfăpîne,
Şi stelele din ceriuri plîng şi ele . . . Şi s’o iubesc cum te iubesc pe tine . ..
Vezi tu . . . fără să ureaî poate femee. Ai să m'asculţî! ... Au nu eşti tu iubirea?
In drăgălaşa ta nesocotinţă Şi dacă eşti iubirea, iart-o, Poamne !
Z. Bârsan.
(cf