Page 13 - 1906-09-10
P. 13

Nrul 9-10, 1906.            LUCEAFĂRUL                         197

     tragerea  apelor  răvărsate.  Apoi  tot  asta  o  aştepta   firea  să  plece  cu  inima  îndoită,  şi  mereu  se  în­
     şi Budac, ca să poată pleca.       credinţa  în  gîndul  lui,  că  n’are  nevoie  să  gră-
       Prahova  însă  îşi  rostogolia,  ca  mai  nainte,   biască.  ÎI  auzise  rîcnind  pe  cel  din  corturi  pînă
     fără  de  sgomot  valurile  îngălbenite  şi  le  risipia   tîrziu  după  miezul  nopţii  şi  n’avea  să  se  teamă
     cît  vezi  cu  ochii  peste  cîmp.  —  Şi  totuşi!  —   c’o să se scoale în curînd.
     Părintele  Manea  tresări  înviorat.  Pe  ici  pe  colo,   Şi,  în  adevăr,  ei  zăceau  amorţiţi  pe  unde-î
     pe  la  margini,                                          repusese  beţia,
     iarba  era  aco­                                          — nu însă toţi.
     perită  de  pod-                                            Budac  el  în­
     molgălbuiu,un                                             suşi   nu   fu­
     semn,  că  apa                                            sese  între  cei
     a  fost,  acum  de                                        ce  rîcniau  şi
     curînd,  şi  mai                                          nu  era  între
     mare,  şi  mai                                            cei  ce  zac.  Lui
     risipită,  c’a  în­                                       îi  trecuse  vea­
     ceput  să  scadă,                                         cul   veseliilor,
     să  se  retragă                                           şi  cu  nerăb­
     la matcă.                                                 dare  aştepta  şi
      Adimenitoare                                             el căderea ape­
     e  privirea  ape­                                         lor,  ca  să  se
     lor   revărsate,                                          poată întoarce.
     care viu fără de                                            Sînt  în  fie­
     măsură  dela  a                                           care  om  două
     munte  şi  trec                                           firi,  una,  care-1
     oare-cum   pe                                             coboară,  şi  al­
     şoptite la valeşi                                         ta care-1 ridică,
     se  varsă  risi-                                          şi  cu  cît  mai
     pindu-seîntote                                            mult  e  omul,
     părţile  ca  duse                                         cu atît mai uşor
     de  o  putere                                             iese în el acea­
     necovîrşită.  Şi                                          stă  adouă  fire
     dacă   n’ar   fi                                          Ia  iveală.  Iar
     fost  nerăbda­                                            Budac  era  om,
     rea, cu care aş­                                          un  păgîn  săl­
     tepta  scăderea                                           batic,  care  nu
     lor,   Părintele                                          ştie,  ce  e  sfi­
     Manea  tot  ar  fi                                        ala, un nesăţios
     stat şi-ar fi pri­                                        crescut  în  îm­
     vit  întrebîndu-                                          buibare,   care
     se  mereu,  de                                            nu  ştie,  ce  va
                               Candelabrul catedralei din Sibiiu.
     unde  vine  atît                                          să zică stăpî-
     noian  şi  unde  încape  şi  cînd  se  sfîrşeşte  isto-   nirea de sine, dar om întreg.
     vindu-se.                           Era  peste  putinţă,  ca  el  să  nu  simţă,  că  Cornea,
       Alergase,  ca  nu  cumva  să  întîrzie  la  întoarcere,   deşi  mai  mărunt  şi  mai  plăpînd,  se  socoteşte
     iar  acum  sta  şi  privia  uimit  de  măreţia  prive­  însuşi  pe  sine  mai  presus  de  dînsul  şi  că  oamenii
     lişte!  şi  umbla  în  sus  şi  în  jos,  ca  să  se  încre­  lui,  deşi  puţini,  se  uită  cu  un  fel  de  scîrbă  la
     dinţeze,  dacă  a  început  în  adevăr  apa  să  scadă   corturi  şi  la  cele  ce  se  petrec  în  ele.  Lucrul
     ori  i  s’a  părut  numai  iui  că  scade.  Nu  uitase,   acesta-l  umplea  de  mînie,  şi  nu  odată  şi-a  încreţit
     ce-î  drept,  cetăţuia  şi  cele  din  ea,  dar  nu-1  ierta  el fruntea îndreptîndu-şi privirea spre cetăţuie.
   8   9   10   11   12   13   14   15   16