Page 10 - 1906-17-18

368 ' LUCEAFĂRUL Nrul 17-18, 1906.
de multe orî: »N’aî eşi dragă şi tu pe afară, care pătrunde prin foc, atuncî cînd e primejdia
vezi, tot în casă se ureşte omu!« maî mare, cine ar putea să înţăleagă, că omul
Şi în ochii Iui nu se arăta mulţămirea, nu acesta nu ar putea să fie aşa de bun, dacă nu
izvoria din eî fericirea, ci o tristeţă mare la ar avea adînc în suflet, aşa de adînc, că însuşî
cuvintele mamiî. Cînd a crescut şi viaţa lui de multeorî nu ştie nimic de ea — o dragoste
curgea tot aşa, fără sguduirî mari, dus mereu nemărginită?
cu gîndul, mamă sa se bocia lîngă el: »Aşa, Nu numai că nime nu va înţelege aceasta, —
par’că tu cîrmueştî lumea! Las’ focului gîn- nicî el nu se putea dumeri, docît atuncî cînd
durile! Vet avea tu vreme de ele odată. Ce, gîndea mult, foarte mult.
vrei să-ţî răsară peri albî?« Apoi eşia gîndin- Atuncî îî venia în minte cineva, care în lumea
du-se că de copilul eî nu va fi bine, că, feri aceasta a fost bnn cu toţî oamenii, — pe cei
Doamne, va ajunge să-şî scriritească mintea. răi voia să-î facă bunî —, care n’a făcut nicî
Tată-so în vacanţele de vara aduna ban lîngă un rău nimănui, — pe care nu l-a văzut nimenî
ban, ştiricea pe unde se fac petreceri în apro­ rîzînd, care a murit în chinuri binecuvîntîndu-şî
piere, şi cînd s’apropia vremea venia sfios la dujmaniî. — Acesta negreşit a fost bunătatea
el: »Vezî Gheorghe, ar fi bine să mai eşî şi tu întrupată. — Şi a fost bun cu lumea, pentru că
in lume! Uită, păn acolo nu-î departe. Aşa să a i u b i t ca nime altul lumea. Dar iubirea aceea,
mergi numai! Ce sfîntu! Doar nu sîntem lipiţi luî nu i-a dat nicî o bucurie. Din ea a izvorit
pămîntuluî să nu avem nici atîţia bani. — bine şi fericire pentru o lume întreagă, pentru
Duci-te? sine nu.
— Nu mă duc tată! Şi Gheorghe se gîndia: aşa să fie firea iubirii
— Nu te duci, auzi tu colo că nu merge! celeî maî mari pe care o poate avea cineva? —
De ce să nu te duci? Infiorîndu-se de asemănarea ce era să facă, —
— Vezi că e mai bine aşa tată.« — Se mînia rămînea totdeauna şi maî abătut, dar bun şi blînd.
bătrînul, se umplea de ciudă, se bocia mamă-sa, Maî tîrziu, după ce au ajuns să trăiască subt
dar Gheorghe îî lua cu bună: «Ce-î o petrecere? un coperiş de cîteorî i-a zis cS e bun. — Chiar
Credeţi că dacă mi-ar fi de ceva folos nu m’aş şi acum, dacă ar fi aicî, i-ar zice: «Gheorghieş!
duce? Dar ce văd eu acolo? Nimic, credeţi-mă Bunătate dragă!* Maî mult nu! I groază orî cui
pe mine că nu vezi nimic.« să-î spună că el e iubirea! Nu, nu, iubirea nu-î
Şi ficiorul le tîlcuia ce e bine şi ce e rău, aşa de liniştită, aşa de rece, îneît să se aprindă
de-1 ascultau părinţii cu ochii umezi, pentru numai în clipe depărtate, rare! Iubirea e flacără
atîta înţelepciune ce izvora din odrasla lor. — ce arde vecinie, şi dacă arde trebue să-î vezi
Se mirau şi-l lăsau în voia lui, şi după ce se lumina. Iar în fiinţa luî Gheorghe rar era lumină!
depărta, zicea bărbatul cătră femeie: «Doamne, Şi chiar cînd era, izvoriau lacrimile şi stingeau
cît e de cuminte şi de bun băiatul nostru!« lumina.
Dar Gheorghe se întorcea în odaia lui, şi acolo Şi luî Gheorghe i groază! Cînd se gîndeşte la
îî venia o nespusă părere de rău, că de ce nu iubirea lui vede ceva fără de marginî, unde se
s’a dus! Vorbele luî convingătoare pentru alţii, perde el întreg, şi dacă s’a perdut odată, —
în el treziau neîncrederea în tot felul lui de înghiaţă. Luî iubirea nu-î dă bucurie decît foarte
viaţă şi o mare durere, că pentru ce nu-î şi rar. Nu-1 face voios decît în restimpurî depărtate.
el ca alţiî, aşa de vesel, aşa setos de viaţă. Atîta Şi aicî e nenorocul luî: că nu simte însuşî, că
numai că era bun, şi-î trecea necazul. 0, da, nu ştie nimenî ce-î în sufletul său, şi că prin
de bun nu-şî afla păreche, de bun şi de răbdător. risipirea luî vecinică, nefericeşte pe cei din
Gheorghe se gîndia de multeorî: cine să-şî jurul său, carî sînt maî aproape de dînsul.
bată capul cu bunătatea asta a luî? Cine să în­ E bine dar’ că ea s’a dus de lîngă el. Şi-l
ţeleagă că omul acela care tace mereu, care-î va închipui numai de departe. Nu-I va maî
vecinie dus pe gîndurî, dar care simte, fără s’o vedea abătut, de multeorî încruntat, fără să-şî
poată arăta, cea maî mică umbră do vorbă, care poată da sama el însuşî de ce. 11 va vedea cum
fulgeră din ochî şi din grăiţi atunci cînd în e dînsul în clipele rari şi senine, atuncî cînd
momente mari, de înălţare, i se desleagă limba, «vine acasă*, din călătoria sa cu gîndul, îl va