Page 6 - 1906-17-18
P. 6

s
                364                        LUCEAFĂRUL               N mi 17-18. 1906.
              zişuluî  grădineî  publice  te  poartă  în  lumi  de   şirul  de  clipiri  do  candele  ale  ferestruicelor  dela
              vrajă.  Ţărmul  de  dincolo,  pierdut  în  neguri,  nu   cabine.
              se  vede.  Te  crezi  pe  marginea  măreî.-Pe  ţărmul   Dela  o  vreme  geana  de  lumină  roşie  se  spă­
              de  dincoace  se  leagănă,  ca  nişte  umbre  mohorîte   lăceşte  din  ce  în  ce,  umbra  amurgului  învălue
              ce-ţî  dau  fior,  chipul  arborilor  grădineî.  Luna   în  nedesluşirea  ei  totul,  iar  sus  cornul  lunei  se
              îşi  trimite  lumina-î  rece-argintie,  ce  se  resfrînge   aprinde,  mărginind  într’o  parte  restul  discului,
              în  sclipiri  metalice,  pierdute  în  unduerî  de  va­  pe  care  de  abia  îl  poţi  vedea  ca  pe  un  geam
              luri.  In  depărtare  luciul  sticlos  al  apei  se  pierde   străveziu.
              în  întunerec.  Tot  peisagiul  acesta  aşa  de  romantic,   *
              aşa  de  înfiorător  de  frumos  pluteşte  parcă  în-   Peisagiile  acestea  de  un  efect  aşa  de  sublim,
              tr’un  văl  de  taină,  de  pustiu  fără  viaţă,  de  linişte   nu  ştiu  cum  le-aî  putea  găsi  undeva  aiurea.  E
              de moarte.                        de  mirare  numai  cum  poţi  face  urcuşul  greu  al
                Intr’o  zi  de  toamnă  însă,  apa  de  coloare  ce­  unui  munte,  pentru  a  avea  o  privelişte,  care  nu
              nuşie,  apăsată  parcă  sub  greutatea  văzduhului,   întrece  pe  aceasta  în  măreţie  şi  strălucire  şi
               nu  face  nici  o  cută.  Nici  o  sticlite  de  lumină,   totuşi  pe  aceasta  cîţî  vin  s’o  vază  şi  s’o  admire?
              nici  o  rază,  nici  un  reflex  nu  dă  viaţă  luciului   Locul  de  unde  ea  se  desfăşoară  în  toată  splen­
              şters.  Ceaţa  rece  şi  deasă  învălue  totul,  mărgi­  doarea  el,  e  o  terasă  pustie  pe  marginea  de  est
               neşte  întinderea  priveliştii  şi  ne  dă  impresia  că   a  oraşului,  care  începe  togmaî  de  acolo  de  unde
               privim  printr’un  văl  des.  Ostrovul  parcă  plu­  se  sfîrşesc  grădinele,  bulevardul,  cheiul.  Terasa
               teşte  în  depărtări,  din  ce  în  ce  ntaî  adîncit  în   aceasta  ar  trebui  să  fie  un  templu,  un  loc  de
              apă.  Cerul  cenuşiu  se  îmbină  cu  apa,  cu  trupu­  pelorinagiu  al  acelora  ce  cu  osteneală  caută
               rile  mohorîte,  învăluite  în  ceaţă,  ale  dealurilor   frumosul  în  tablourile  chinuite  ale  pictorilor,  ori
               de  pe  margine  într’o  înfrăţire  desăvîrşită.  Nicăiri   aleargă  după  el  în  depărtările  Francieî,  Elveţiei,
               nu  vezi  o  pată  de  o  altă  coloare  mai  vie,  care   Italiei.  Veniţi,  iubitorilor  de  lumina  îmbelşugată
              să  turbure  uniformitatea  apăsătoare  a  acestei   a  Sudului,  de  mările  lui  albastre  lucii,  veniţi
              privelişti.  O  rază,  ori  un  ciripit  şi  toamna  s’ar   iubitorilor  de  lacurile  Elveţiei,  de  răsăriturile  şi
              schimba  în  primăvară,  un  petec  de  verdeaţă,  un   amurgurile  poetice,  veniţi  cei  ce  vă  plac  plăz­
               arbore  înfrunzit  şi  te-ai  crede  în  aluviunile  de   muirile  de  raze  ale  visurilor,  veniţi,  căci  tabloul
               o  vegetaţie  aşa  de  puternică  ale  nordului  veşnic   e  vrednic  de  ochii  voştri.  Nu  e  pavaj,  nu  e  fe­
               noros.  Dar  in  amurg  ceaţa  se  răreşte,  piere  şi   linar,  nici  huruit  de  trăsuri  şi  ar  ti  mai  frumos
               poţi  privi  de-asupră-ţî  bolta  de  un  albastru  aşa   aşa,  dacă  cel  puţin  omul  ar  avea  cuvenitul  res­
               de  blînd  şi  de  curat.  Doar  spre  soare-apune  au   pect  pentru  locurile  de  unde  poţi  contempla
               mai  rămas  cîteva  pete  de  nori  subţiri.  O  geană   măreţia  Dumnezăirii  şi  nu  le-ar  profana  arun-
               de  lumină  roşie  împurpurează  marginea  zarei  şi   cînd  pe  ele  gunoaele,  pe  care  o  lene  vinovată
               dă  norilor  reflexe  de  jăratec.  Roşul  se  întinde   nu  le  duce  acolo  unde  trebue,  adecă  afară  de
               în  sus  spre  albastrul  cerului,  în  care  se  pierde   raza oraşului.
                                                                *
              pe  nesimţite  trecînd  prin  nuanţe  galbene  şi
               verzui.  O  pînză  de  mătase  a  cărei  faţă  roşie  face   Dar  vina,  care  nu  se  poate  măsura  şi  pe  care
               ape-ape,  schimbîndu-se  în  mii  de  nuanţe  se  în­  nici  un  om  cu  simţire  n’o  poate  ierta,  se  în-
               tinde  între  cele  două  ţărmuri,  oglindind  casele   covoae  şi  apasă  ca  o  povară  spăimîntătoare  pe
              şi  arborii  de  pe  margine.  Intre  apă  şi  cer  văz­  conştiinţa  tuturor  celor  ce  văd  şi  stau  cu  mînile
               duhul  pare  şi  el  roşu  şi  pe  fondul  acesta  se   în sîn.
               desenează  contururile  precise-negre  ale  vaselor   Dacă  priveliştilor  naturei  nu  le  dăm  cuvenita
               din  port,  ale  arborilor  grădineî,  ale  platoului  şi   atenţie,  apoi  nici  sfintelor  .mărturii  ale  Trecu  tulul
               dealurilor  de  pe  eelalt  mal,  toate  învăluite  în-   nostru  nu  le  dăm  respectul  şi  dragostea  de  care
               tr’un  fum  vioriu.  O  licărire  de  lumină,  două  co­  sînt  vrednice.  Mai  spre  est  încă,  chiar  în  mar­
              şuri,  o  uriaşă  făptură  neagră  spintecă  luciul  pur­  ginea  Dunărei,  la  picioarele  terasei  ce  se  pre­
               puriu,  lăsînd  în  urmă  o  dîră,  care  se  lărgeşte   lungeşte  e  o  ruină  vînătă:  un  perete  de  piatră
               mereu  spre  ţărmuri.  Felinarul  dela  catart  trimite   cu  temelia  puternică,  dar  cu  vîrful  ros  şi  găurit
               o  resfrîngere,  ce  se  afundă  în  apă,  însoţită  de  de  vremi.  Tencuiala  ce  leagă  pietrile  s’a  întărit
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11