Page 5 - 1906-17-18
P. 5

Si'ul 17 — 18, Î906.       LUCEAFĂRUL                        363
                                       D o i n a .

               Pe unde Ircc cu turmele        Copiii tăî cîntînd de dor...
               Copiii tăi, Dochie,            S’au dus pierind în zare,
               Rămân în piatră urmele         Eu tot am prins din doina lor...
               Săpate pe vecie,               Trei şire... mi se pare.
               Şi-acolo unde se opresc        Dar e de mult — azi am copii
               La margine de sate,            Griji, gîndurî ce m’apasă...
               Pustiurile se ’nverzese        Eî unde sînt — nu-î pot zări
               Şi rîd înrourate.              Din curte şi din casă.
               Vaî, numai cu cînd mi-a fost dat...   Dar cîntul ce l-am prins atunci
               Să-mî treacă pela poartă...    Ai-a fost în lume soare,
               Eu singură n’am ascultat...    Şi l-am doinit muncind în lunci,
               O soră-mî zăcea moartă...      La horă ’n sărbătoare,
               (Jn îrate-mî era prin străini   în nopţi de iarnă l-am cîntat
               Trimis la ’nvăţătoră.          La rău ca şi la bine,
               La noî prin curte numai spini   Copiii mei l-au învăţat
               Din casă pîn’ la şură.         Şi-l cîntă după mine.
                                                                  ătaria Cunţan.


                                Dunărea la Turnu Severin.
                                       Fragment.
            Mersul  Dunărei  e  stăvilit  de  un  ostrov,  ce-o   trăinicia  şi  tăria  luî,  un  perete  do  piatră,  ce-ţî
          face  să  se  lăţiască  şi  care-î  ascunde  privirilor   aminteşte  de  Traian,  de  Apolodor  din  Damasc,
          apele  de  dincolo  de  el,  schimbînd-o  parcă  în-   de  Daci,  de  şiruri  de  legiuni  romane.  Valurile
          tr’un  lac,  ocolit  de  dealuri.  Şi-i  atîta  linişte  cîte-   îl  mîngăe,  fără  a-1  zmăcina;  iar  vremurile  i-au
          odată  şi  apa-î  aşa  de  lină,  lumina  aşa  de  vie,   dat coloarea moliorîtă, negricioasă a stîncilor.
          aerul  aşa  de  străveziu  şi  uşor,  albastrul  cerului   Iarna  soarele  răsare  chiar  de-asupra  Dunăre!,
          aşa  de  curat,  că  te  crezi  în  ţările  cu  veşnică  lu­  înfăţişînd  în  fiecare  dimineaţă  privelişti  sublime
          mină,  cu  veşnic  senin,  pe  malurile  Mediteraneî   în  măreţia  lor  luminoasă  şi  în  varietatea  lor
          sau  ale  lacurilor  elveţiene,  pe  care  te-aî  visat,   nesfîrşită.  Roşul  aurorei  împurpurează  palele  de
          dacă nu le-aî văzut.              nori,  care  se  pierd  în  fondul  galben-vioriu  al
            De  pe  cea  maî  de  sus  terasă  a  grădineî  liceului,   cerului.  Deodată,  pe  marginea  care  pare  a  înfrăţi
          toată  priveliştea  aceasta  o  îmbrăţişezi  dintr’o   cerul  cu  pămîntul  se  iveşte  un  strălucitor  punct
          privire.  Ochiul  cuprinde  atîta  cît  poate  înălţa  şi   de  foc  orbitor,  care  ţîşneşte  în  văzduh  săgeţî  de
          da  aripi  gândurilor  şi  închipuire!  fără  a  le  strivi   lumină  şi  de  căldură.  Marginile  norilor  se  împo­
          şi  a  le  da  conştiinţa  nimicnicie!  omeneşti.  Iar   dobesc  cu  sclipitoare  chenare  de  aur,  cu  tivuri
          pe  ţărmul  din  faţă,  casele  albe  ce  se  ivesc  dintre   şerpuitoare ce par nişte fulgere încremenite.
          frunzişul  pomilor  ca  nişte  fiinţe  vi!,  holdele  ce   In  jocul  fermecat  al  celor  mal  vi!  şi  ma!  ne-
          se  întind  pînă  la  poalele  dealurilor,  vitele  ce  se   sfîrşit  de  variate  color!  şi  alcătuiri  ale  norilor,
          urcă  păseînd,  sau  se  coboară  pe  mal  la  adăpat,   roata  de  foc  se  înnalţă,  desprinzîndu-se  în  cîteva
          toate  acestea  îţî  strecoară  în  suflet  o  dragoste   clipe  de  marginea  fumurie  a  dealurilor.  O  punte,
          de  oamenî  şi  de  lucrul  mînilor  lor,  cu  atît  maî   bătută  în  pulbere  de  aur,  o  punte  ce  tremură
          mare  cu  cît  nu  vezî  decît  ceea  ce-I  general,   pe  luciul  luminos  al  ape!  se  întinde  deodată
          adecă  ceea  ce-î  firesc  şi  frumos.  Pe  ţărmul  acela,   spre ţărmul înmărmurit de atîta măreţie.
          departe  de  locuinţele  omeneştî,  mal  vezî  ridi-   In  nopţile  de  vară,  cînd  lumina  lunel  se  scaldă
          cîndu-se  răzleţ  în  marginea  apel,  mîndru  în  în  unde,  peisagiul  privit  din  întunerecul  frun-
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10