Page 4 - 1906-21-24
P. 4

434                        LUCEAFĂRUL               Nnil 21—24, 1906.
                          ^trr
                                   O scrisoare tatii.

             ...  »Nu  ţi-am  scris  de  mult  şi  nici  nu  ştiii   cîte-o  svîrlită  înaintea  eî.  Dar  de  cînd  aveam
           cum  ţi-ăş  putea  eu  scrie  în  clipele  acestea.  Am   >ţiţul*  mergeam  înaintea  dumniaeî  sărind  într’un
           trecut  acum  de  curînd  în  fuga  trenului  pe  lingă   picior  să  sune  mai  bine  globurelele  din  el.  —
           hotarul  satului  nostru,  şi  m’a  cuprins  o  duioşie   Par’că  văd  şi  acum  mirarea  mamei,  cînd  odată
           ce  nu  mai  vrea  să  treacă,  c-e  mi  te  aduce  vecinie   —  venind  săcuî  cu  vase  de  pămînt  în  sat  —
           înainte  pe  tine  şi  pe  mama,  dar  mai  ales  pe  tine.   D-ta mi-aî cumpărat ţiţul acela.
           Era  o  vreme  uscată,  de  nu  puteau  în  toamnă   »Aşa, tu te puni în mintea copiilor* zicea mama.
           să-şî  facă  oamenii  arăturile.  Dar  de  două-trejfizile   D-ta  n’aî  zis  nimic,  ci  m’aî  prins  de  braţe  şi
           cerul  se  ’norase.  Norii  grei  se  plecau  pe  umerii   m’aî  ridicat  pînă  ’n  podele.  Doamne,  cum  mi
           dealurilor  mari  ca  nişte  hlamide  întunecate  de   s’a părut mie c’am fost de sus atunci!
           bronz,  şi  iar  se  ridicau.  Cum  stăm  la  fereasta   De multeorî stăm, făr’ să mai ştiu do ce să
           vagonului,  mi  se  arătară  în  fugă  hotarele  satului   m’apuc. în portiţă. D-ta aî venit Ia mine, te-aî
            nostru  aşa  de  pretinoase,  şi  totuşi  atît  de  triste   plecat aşa pînă de-asupra capului meu şi mi-aî zis:
           par’că,  Cercetam  cursul  norilor,  ci  o  căldură   »Măî Ghiţă, vrere-aî tu să aî un căruţ? Ştii
            mi  se  ridică  din  piept,  adueîndu-mî  lacrămî  în   unu aşa cu patru roate?*
           ochi:  oare  va  ploua  şi  pe  hotarul  nostru,  unde   Eu  atunci  m’am  uitat  mult  în  ochii  D-tale,
            e  petecul  tău  de  moşie?  —  Şi  la  gîndnl  acesta   pînă  ce  mi-aî  zis,  —  nu  ştiu  —  părea  că-ţî  vine
           te-am  văzut  şi  pe  D-ta  la  noî  în  curte,  afară  sub   să rîzî orî să plîngî:
            şopron,  cu  pălăria  veche  trasă  pe  ochi,  cum   »Să vezî numai, pe mîneseară îî gata.*
            ciopleai  la  o  coadă  de  greblă.  Şi  de-atuncî  nu   In  sara  aceea  nu  m’am  deslipit  de  D-ta  Am
            ştiu  ce  alesătură  S’a  făcut  în  sufletul  meu,  dar   cinat  în  braţele  D-tale.  Mama  se  răstia  şi  striga
            simt  că  te  văd  cu  totul  într’o  altă  lumină  ca   tare  la  ceilalţi  copii,  dar  efi-  nicî  nu  vream  să
            pîn’  acum,  şi  de  aceea  astăzi  nici  nu  pot  să-ţî   bag  de  samă.  In  ziua  următoare  —  era  o  zi  plo­
            scriu  obicinuita  epistolă,  la  trei-patru  săptămînî   ioasă  şi  întunecată  —  ştiîi  c’am  stat  tot  lîngă
            odată.                           D-ta,  cu  ochii  pierduţi  la  minunatele  cioplituri
             Iun  vin  în  minte  clipe  aşa  de  depărtate,  frîn-   ce  le  făceai.  Ziceai  că  faci  întăî  roţile,  acelea
            turî  din  viaţa  de  odată,  nu  în  şir,  ci  mestecate,   le  cunoşteam  şi  eu.  Şi  mie,  cît  se  desluşia  mai
            în  cari  pe  D-ta  te  văd  totdeauna  întîî.  Casa   bine  rotiţa,  zimbetul  de  fericire  mi  se  întipărea,
            noastră  bătrînă,  cu  coperişul  de  ţiglă  bătucit  cu   se  vede,  tot  mai  mult.  —  »De  ee-ţî  vine  să  rîzî,
            negei  de  muşchi  suri  şi  verzi,  o  văd  atît  de   măi  Ghiţă*  mă  întrebai  D-ta.  Dar  eu  clătinam
            aproape,  îneît  îmi  vine  să  intru.  La  fereastră   din  cap  şi  nu  voiam  să-ţî  spun.  —  Euda,  loitrele
            străjuesc  doî  frăgarî,  din  cari  D-ta  vara  ne  scu­  şi  celelalte  nu  le  mai  înţelegeam,  şi  priveam,
            turai  fragile  negre.  Ne  tot  miram  noi  copiii  cum   cîte-odată  distras,  la  cioplitul  D-tale,  gîndeam
            poţi  D-ta  să  clătinî  aşa  de  tare  frăgariî,  şi  după   că  te-ai  apucat  de  altceva  să  faci.  Dar  cînd  se
            ce  te  duceai,  cercam  şi  noî.  —  Cînd  mergeam   încheie  cărucioara,  am  bătut  în  palme,  am  rîs
            răniţi  pe  mînî  şi  pe  obraz,  mama  rîdea  şi  rîzînd   cu  hohot  ş’am  plecat  fuga  să  spun  fraţilor  de
            striga  tare  cu  noî,  de  gîndeaî  că  se  ceartă  cu   minunea pe care aî făcut-o D-ta.
            cineva.  —  După  casă  duce  hudiţa  îngustă  şi   De-atuncî  mama  avuse  pace  de  noî.  Prin  curte,
            umbroasă,  pe  unde  mergeau femeile şi  fetele după   pe  drum,  căruţa  noastră  durăia  în  fuga  aprinsă
            apă  la  izvor.  —  Ştiu  că  mi-aî  făcut  un  cîrliguţ  a  căluţilor:  cînd  eu  şi  cu  o  soră,  cînd  sora  şi
            luciii  şi  uşor,  mi-aî  cumpărat  un  »ţiţ«  mic  şi   cu  celalalt  frate,  pe  cînd  unul  stăm  totdeauna
            cu  globurele  ’n  el,  să  am  cu  ce  merge  şi  eu  cînd   baroneşte  in  cărucioară.  Copiii  din  vecini  pri­
            mama  îşi  lua  cele  două  căni  verzi  şi  pornea.   viră  întîî  miraţi,  apoî  alergai!  şi  eî  după  noî  în
            De  multeorî  vrea  să  iasă  din  curte  nebăgată  în   pravul  drumului.  —  Mal  ales  seara  era  bucuria
            samă,  să  nu  mă  iau  şi  eîi  —  rnînz  după  ea.  Dar  noastră mare. Că după ce veniau vitele din ciurdă,
            par’  că-mî  spunea  cineva  înainte:  totdeauna  obli-   şi  mama  mulgea  vacile,  după  ce  noî  cutiam  viţeii
            ciam,  şi  cu  cîrligul  tîrîiş  după  mine,  alergam  de  ce  zburdau  prin  curte,  venia  Ionu  Tişiî  din  ve-
   1   2   3   4   5   6   7   8   9