Page 6 - 1906-21-24

436 LUCEAFĂRUL Nrul 21—24, 1906.
luî, că şi el locuia la cîrnp afară, şi zicea: Dar D-ta pe atuncî tăceai la cuvintele mamii,
»Asta-i ştrengar odată! Din ăsta nu se va alege te uitai la noî zimbind, iar noî la mustaţa
nimic*. Iar mai departe nu înţelegeam nimic, D-tale ce ne părea aşa de şoadă.
căci ochii mi se împainjeneau tot mai tare, şi Ne spuneai maî tîrziîi c'o duceaî greu pe
nu mai auziam decât sfîrăitul fusului. atuncî. Cu o grămadă de copiii şi numai o
După îngroparea bunicii ştiu că mi-aî făcut şchioapă do Ioc. Nici nu maî ştiu bine în care
o puşcă cu arc din lemn, şi mi-aî cioplit o poală parte a hotarului va fi fost moşia noastră înainte
de gloanţe, de nu maî ştiam care să-l pun întiî de comasare. Imî aduc aminte numai de atîta,
în puşcă să-î dau drumul. Ceilalţi fraţi nu se că de multeorî mă puneai în car, iar eu, prin
pricepeau de loc cum se tragă arcul, ci eî obli­ crepăturile leseî mă uitam cum fuge pămîntul
ceau pe unde s’a oprit vr’o vrabie şi veneau sub car. Cînd ajungeam la moşie nu ştiu ce
la mine şoptindu-mî tainic în urechi. făceaţi, eu îmî aduc aminte numajf de bostanii
D-ta aveai puşcă în toată legea, dar pentru galbeni. Cînd ne ’ntorceam pluteam par’că prin
aceea n’aş fi schimbat-o cu a mea pînă ’ntr’o nori, în vîrful carului încărcat cu jipî.
seară, cînd te-aî întors tîrziîi acasă cu un mieluţ Ştii aşa o închipuire că umblu prin aer numai
cenuşiu, ce sta cu ocbiî deschişi şi avea nişte odată am maî avut, cînd cumnatul Samoilă m’a
urechi foarte mari. Noî ne-am strîns în jurul luat călare pe calul luî. Ştii avea un cal de-î
luî, dar nu cutezam să ne apropiem, ca şi mîţa ziceau »ştremeleu«, unul deşelat, dar foarte mare.
tărcată ce-î tot da ocoale mieluţuluî. Mama ne-a Dinţii am voit să sar jos, dar cînd am văzut
spus că holbatul acela-î iepure şi că 1-aî puşcat la ce înălţime ameţitoare eram, am încremenit
D-ta. — Noî ne-am uitat şi maî miraţi la miel, şi n’am maî zis o iotă pînă ce m’am văzut iar
apoi la tine, iar într’un tîrziîi am eşit în pridvor pe pămînt.
unde-ţî era atîrnată puşca, şi m’am uitat urît D-ta — vara — mergeai în toată ziua de-acasă,
la ea. Nu ştiu, aşa-mi venia să plîng şi nu şi mama se ducea, iar noî rămîneam voioşi la
ştiam de ce. Din oara aceea mă tot gîndeam început, iar dela o vreme gîndiam că nu veţi
cum voî puşca şi eu odată iepurî, şi mi se tot maî veni înapoi pînă-î lumea. Ştiu că rideaţî
mărea dorinţa să am odată o puşcă ca a D-tale. totdeauna amîndoî cînd intraţi pe portiţă. Numaî
Cînd am mers dimineaţa următoare la şcoală, odată te-am văzut pe D-ta încruntat. într’o sară
am dus două labe să ştergem tabla. D-ta ziceai de-acestea. Te-aî uitat mirat la noî şi ne-aî în­
că se poate şterge foarte bine cu labe de iepurî. trebat, aşa de ’ntunecat par’că: »Undo-î Mărie?*
Dascălul ne-a ’ntrebat cine-a puşcat iepurile, Noî ştiam unde-î, dar n’am cutezat nici unul
iar noî — patru fraţi — de-odată ne-am ridicat să spunem. D-ta tot aî aflat-o în mărul cel bătrîn
în scaune ş’am zis, într’un glas: »tata«. de lîngă fîntînă. Se urcase şi nu se maî putea
Se vede că D-ta aî învăţat să zici bine din coborî. Ş’atuncî, după ce-aî coborît-o, i-aî dat
fluerpîn’ ai fost pe la oî, eă-mî aduc aminte cum nişte joarde, de noî toţi am fugit lîngă mama.
stăm noî băieţii zmirna, cînd, pe ’nserate D-ta îţî N’a trecut însă multă vreme şi într’o primă­
luaî lemnul găurit şi-î apropiaî capătul de buze. vară, D-ta ne trimitea! pe cei maţ răsăriţi cu
Cîteodată ziceaî că aî să ne ’nveţî zicala luî oile la pădure. Nu ştiam noî cum ni slobod
Dumnezeu. Atuncî ne făceai să ne punem de­ nouă să umblăm cu oile pe lîngă pădure, cînd
getele pe găurele, să ne uităm ţîntă la D-ta, şi la ceilalţi copii de sama noastră nu le era
cînd ni era lumea maî dragă ne plesneai peste iertat. într’un tîrziîi ne spuse mama că D-ta eşti
degete: »Mă, zicala lui Dumnezeu n’o poate în­ pădurar, şi aî drept să puşti toţi iepurii cîţî
văţa nime«. vor fi în pădure.
Dar tot n’aî putut scăpa să nu-mî faci şi mie Bucuria mea era mare acum. Puteam să mă
un fluer de soc. Atuncî, cu bogăţia mea, mă apropiu de codrul înverzit tânăr, să-mî fac flue-
ascundeam în şură, orî în şopron, şi tot ţirăiam, ricî din răchită şi buciume din scoarţe de alun
pînă ce, iarna, îmî degerau degetele înroşite de ger. şi de arţar. Atîta suflam în ele cît ţinea ziua,
»Aşa, i-aî făcut jucăree să nu-mî maî dea pînă ce mă durea după urechi. Dimineaţa cînd
prin casă« zicea mama, şi căuta să-mî dezgheţe ieşam maî întîî cu oile în deal, de unde nu
mînile. era departe pădurea, strigam din baerile inimii: