Page 7 - 1906-21-24
P. 7

Nrul 21-24, 1906.          luceafărul                        43 7

          »U  mă,  ce  mă,  ce-a  zis  ăla  c’am  zis  eu,  de-am   »Ui-te, mă Ghiţă, asta a cîntat.*
          zis,  de  n’arn  zis,  tu  să  zici  c’am  zis,  c’oîzice!«   Mie  nu-mî  venia  să  cred,  dar  nicî  să  pun
          Şi  pădurea  răspundea  voioasă,  cu  glas  curat)   mîna  pe  ea.  Dela  o  vreme  mi  s’a  părut,  cum  o
          aşa de tînăr şi de pretinos.     ţineam  în  rnînă,  că  e  ceva  sfînt,  aşa  ca  rîn-
           Atunci  clopoţeii  de  pe  miei  şi  clopotele  de   duniea.  Mînile-mî  căzură  moî  de-alnngul  tru­
          pe  oî  nu  se  maî  opriau  din  tingi-tingi-tingi-ting,   pului şi privighetoarea se făcu nevăzută,
          din  banca-banea-banca-banc,  pînă  ce  nu  ne   Eu  mă  bucuram  cînd  mergeam  cu  oile  la  pă­
          opriam  din  fugă  în  preajma  pădurii,  unde  era   dure,  dar  băgăm  eu  de  samă  că  şi  D-tale  îţî  maî
          iarba  maî  crudă,  floarea  maî  frumoasă  şi  maî   place  aici  ca  acasă.  Ne-ai  făcut  o  colibă  de  nuele
          arătoasă, maî cu dulcî miroase.  acoperită  cu  pae,  unde  durmeam  peste  noapte
           Cum  era  primăvară,  pe  cîmpie-afară  bateau   eu  cu  sluga  Culiţa.  Era  departe  satul  şi  D-ta
          vînturî  calde,  ca  o  mîngăere  ce-ar  veni  do  de­  aî  vrut  să  nu  fim  noî  tot  pe  drum  cu  oile  şi
          parte  dela  groapa  bunicii  din  progadia  cea  veche.   cu  vitele  vara.  —  Dar  în  schimb  aveaî  D-ta
          Şi  treceau  pe  sus  noriî  albî  ca  de  lapte  ce  se   maî  multe  drumuri.  Par’că  văd  şi  acum  !  Aproape
          ţineau  de-olaltă  ca  lîna  albă  nescărmănată.  Apoî   în  toată  seara,  după  ce  apunea  soarele,  pe  deal
          în  restimpurî  trecea  prin  înălţimî  cite-un  nor   între  lanuri  vedeam  cum  se  clatină  un  om
          ca  un  lac  de  glod,  aşa  era  de  rece,  de  negru   înalt  cu  puşca  pe  umăr.  Din  costiţa  acoperită
          şi  de  urît.  Pe  lunca  înverzită  tot  treceau  la   de  spini,  de  pe  care  ciuguleau  mieii  şi  noatinî,
          umbre,  ca  chipuri  viî,  de  tot  lătra  şi  fugea  după   eu  vedeam  bine  cum  se  apropie  omul  acela.
          ele  eăţăluşul  nostru  Zoltan,  şti  care  se  uita  cu   Vedeam  şi  o  căldură  mare  mă  lua  de  pe  la
          ochii,  pin’  era  mic  de  tot,  de  gîndeaî  că  i  tot   piept,  şi-mî  părea  că  presurile  ascunse  în  tufele
          somn.                            de  spini  cînta  aşa  de  frumos:  ti-ri-ti-ti-ti-ti-ti-
           Intram  cu  oile  prin  pădure,  că  erau  floricele   ti-tiiiii..., cum nu cîntase toată ziua.
          multe  de-ţî  luau  vederile,  iar  oile  nu  se  maî   Ne  aduceai  de  acasă  un  cocoloş  cu  brînză,
          puteau  purta  de-ajuns  cu  gura  lor  lungureaţă,   slănină  crestată,  şi  mere  de  cele  văratice  dela
          pe  citul  niieiî  treceau  ţanţoşî  înainte  pînă  unde   noî din grădină.
          daţi  de-o  rîpă.  Acolo  se  înşirau,  cu  gîturile  în­  După  cina  noastră  D-ta  ieşiaî  afară  pe  podraol,
          cordate,  cu  căpşoarele  date  ’ntr’o  parte  şi  trăgeau   rupea!  puşca,  şi  nu  ştiu  cum  îţî  puneai  gura,
          la  nişte  jocurî  căluşereştî  ca  acelea!  Mîngăerea   de  aşa  cîntaî  din  ţevile  de  oţel,  îneît  sunetul
          şi  bunătatea  cu  care  m’a  primit  pădurea  îmî   tăicios,  ca  un  tăiuş  de  sabie,  ca  un  glas  din-
          aduse  lacrimi  în  ochî,  şi  cercam  aievea  să  aflu   tr’altă  lume  pornit  dintr’un  piept  puternic  de
          vr’o  faţă  de  muere  care  ar  fi  pădurea  însaşî,   aramă,  umplea  pădurile  tăcute,  întunecate.  Su­
          să  mă  lipesc  tare  de  sinul  său.  Căci  mie-mi   netul  trecea  in  clocot  par’că,  pînă  dincolo  de
          părea  că  nesmintit  pădurea  aceasta  trebue  să   coasta  cornului.  Cum  îmî  vine  acum  în  minte
          fie  împărăţia  uneî  femeî  nespus  de  bune,  —   deşteptarea  aceea  de  noaptea  a  pădurilor,  îmî
          aşa cum o ştiam eu pe bunica.    pare asemenea strigătelor de alarma a trimbiţi-
           Dar  printre  crăngile  neînverzite  încă  deplin,   lor ce-ar răsuna de-odată într’o ţară întreagă.
                                                           *
          lunecă  păsărele  sure,  ciripesc  aşa  de  cu  căldură,
          de  par’  c’ar  avea  inimă  ca  oamenii,  iar  în  tu­  Ţin  minte  ca  acum,  că  era  după  Paşti,  şi  eu
          fişuri  înverzite  de  tot,  maî  depărtate,  crăiasa   cu  sluga  Culiţa  stăm  în  uşa  culibiî  şi  ascultam
          paserilor  cum  mă  gindiam  eu,  fluera  prelung  cu  groază  o  pasărea-draculuî  ce  de  pe  un  părîti
          trămurîndu-şî  glasul,  apoî  întorcea  cînteeul  de-ţî   din  pădure  tot  aşa  făcea:  »Huhu  hu-hu-hu-huuu!«
          venea  să  saî  în  galop  la  auzul  luî  şi  pe  tactul   Nu  ştiam  noî  ce  poate  să  fie,  şi  cînele  lătra  la
          ce-1  avea.  Cînd  se  ostenia  şi  de  asta,  îşi  lăsa   ea  şi  rîcăia  pămîntul  cu  picioarele  de  din  ’nainte.
          glasul  domol  de  pare  că  se  îneacă  în  suspine,   Cînd  deodată  D-ta  răsaî  înaintea  noastră  şi  ne
          apoî  fluera  deodată  tare,  chemător,  cum  auzisem   spui  s’o  lăsăm  în  pace  că-î  «huhurez*,  un  fel
          maî tîrziu că fac haiducii.      de bubă holbată.
           Cîud  ţi-am  spus  Dumnitale  de  minunea  asta   Nu  ştiu  ce-aveaî  în  sara  aceea,  că  nu-ţî  venia
          de  cîntec  aî  zîmbit  şi  la  cîteva  zile  mi-aî  adus   să  vorbeşti  ci  părea  numai  c’aşa-ţi  lucesc  ochii,
          o pasăre sură, maî ca o vrabie de urită.  şi aî vrea să-nu spui ceva. Şi peste cîteva cli-
                                                              Contiuuarea vezi pag. 440.
   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12