Page 5 - 1908-19

Nrul 19, 1908. LUCEAFĂRUL 457
aripi şi faţa îi străluceşte ca la ceialalţi în­ finţit, de am venit acasă cu hainele ude şi
geri şi aşa sboară în faţa lui Dumnezeu... cu degetele degerate.
Aşa, aşa, că numai pe bătrâni îi aşează în Măriţi, sorioara mai mică, plângea încet,
groapă, iar copiii se duc deadreptul în faţa ducându-şi degetuţele la gură, şi tremură ca
lui Dumnezeu, aşa cum sunt pe pământ..." o trestie, în hăinuţele ude. Seara am auzit-o
Am adurmit mângâiaţi de această poveste, tuşind, iar dimineaţa eră roşie ca para şi
cu gândul la copilul-îngeraş pe care îl duce vorbiâ într’aiurea. De atunci n’am mai vă­
Sân-Petru sub haina lui de aramă, dincolo zut-o ...
de vămile văzduhului... Taina morţii, nepătrunsa taină a morţii,
* plutea deasupra noastră ca un vultur negru
Spre ziuă, ne-am pomenit într’o lumină şi mare, cu aripile întinse. In revărsarea mo­
neobicinuită. horâtă a zorilor simţiam cum ochii ni se
Ne-am ridicat din aşternut şi ne-am pornit umplu de lacrimi. Plângeam tăcuţi, stăpâniţi
la drum. de o adâncă mâhnire, şi prescurariţa şi sluga,
— Unde mergem? întrebam pe servitorul, cari cercau să ne amăgească cu vorba, plân­
care ne călăuziâ. geau şi ei.
— La prescurariţa. Când pe urmă am auzit clopotele, am prins
Eram veseli că mergem la prescurariţa, a plânge cu hohot.
dar simţiam cum nedumerirea ne apasă tot Spre sară, când am rămas pe o clipă sin­
mai greu. Şi un gând negru ni se sălăşluiâ guri, ne-am strecurat binişor pe trepte şi am
în suflet: a murit Măriţi, de aceea ne duc rupt-o la fugă înspre casă.
de acasă. Trebuia s’o vedem încă odată, pentru cea
La prescurariţa eră lumină. din urmă dată !
Bărbatul îşi potrivea tocmai straiţa să meargă Erau oameni mulţi acasă la noi, şi so­
la baie, iar nevasta ne primi cu dragoste, şi rioara se odihnea într’un sicriu mititel... Ce
după ce ne desbrobodi din năfrămi şi din frumoasă eră în hăiniţa ei albă, cu mânu­
şaluri, ne aşeză pe scăunaşele noastre, aduse ţele ca de ceară încrucişate pe piept!
de acasă, lângă sobă. Am vrut s’o chemăm pe nume, dar vorba ni
Cum sorbiam cafeaua, cu ochii aţintiţi la s’a oprit în gât şi când să ne apropiem de
vâlvătaia focului, ne pomenim că unul în­ moartă, servitorul, care simţise lipsa noastră,
treabă : veni gâfâind şi ne duse iarăş la prescurariţa.
— A murit Măriţi ? Am adurmit numai înspre ziuă, cu gân­
Şi n’a răspuns nimeni la întrebare, ci stăm dul posomorât că sluga ne minţise, şi că so­
cu toţii încremeniţi în faţa marei taine, ce rioara noastră va fi aşezată şi ea în groapă,
nu puteâ încăpeâ în creerul nost de copil. ca toţi oamenii...
Acum înţelegeam. Şi era aşa de rece afară şi vântul izbiâ
îmi aminteam de după-ameazăza aceea de în geamuri picuri mari de ploaie, ameste­
iarnă timpurie, când ne-am bucurat de cu cată cu ninsoare.
dimineaţă de cel dintâi strat de zăpadă ; de Ce frig eră să-i fie bietei sorioare, acolo
după-aniiaza, când ne-am săniat până ’n as­ — jOS. Al. Ciura.

C â n t e c .
’S-atâtea răsuflete ’n aier Cât ochiul cuprinde cu minte-ai
Şi-atâta viaţă pribeagă ! E-o mare de paseri pe-afară ...
Toţi vracii pădurilor noastre Se duc rândunelele toate!
O nouă domnie-şi închiagă . .. Tu, duci-te, inimă, iară ?
Demetru Marcu.
1*