Page 9 - 1908-19

Nrul 19, 1908. LUCEAFĂRUL 461

La răvăşit.
T
— Icoane din popor. —
III. s’au înegrit de usucul de pe lâna mânzărilor,
Dincolo de strungă, pe padina dintre două tot oprindu-le ’n uşe, la muls. în picioare,
ridicături de munţi, îi adunătură multă, larmă opinci ţuţueneşti, de acelea cu ciocul lung şi
şi veselie. Tinerii, şi din sat şi „de dincolo* 1 , adus în lături în semn de voinicie, prinse
s’au pus la joc. Câţiva zic din fluer şi din până sus, cu nojiţe negre, făcute din păr de
caval, iar potopul de fete şi băeţi, câte doi- pe la caii oamenilor prinşi vara pe munte.
doi, joacă „Ciobănaşul", cu trei paşi înainte Din „Ciobănaş" o schimbă ’n „Căzăceasca"
şi trei înapoi, îngânând din gură cântecul: şi pe dată porneşte lanţul sgomotos al vorbelor:
„Foae verde bârlaboi! „Hai să> zicem una,
Măi ciobane, măi! Să se facă două:
De cât slugă la ciocoi, Două braţe omu’ are,
Măi ciobane, măi! una două!
Mai bine cioban la oi, Trei picioare la căldare,
Măi ciobane, măi! una, două, trei!
Cu capu’ pe moşonoi, Patru roate caru are!
Cu ochii sgâiţi la oi;.. Cinci degete la o mână!
Şi iar verde foi de foi! Şase boi la plug se mână!
Măi ciobane, măi; Şapte zile ’n săptămână!
Tu n’ai grije, nici nevoi, Opt picioare racu are!.. “
Măi ciobane, mâi!
Vara cu oiţele, Şi, cu fiecare număr, bat pământul, săltând
lama cu fetiţele! repede spre stânga.
Dragi îţi sunt oiţele, Pe la o vreme se apropie baciul tiptil-
Dar mai dragi fetiţele! tiptil, cheamă Ia o parte pe Culăiţă, moiceanu’
*
S: * cu pricina din strungă, şi-i spuse ceva la
Frunzuliţă foi ş’o floare!
Măi ciobane, măi! ureche. Culăiţă se face galben ca ceara, stă
Când a fi „Vinerea Mare", mult locului, neştiind ce să zică şi ce să facă.
Măi ciobane, măi! Tărăşenia e asta: Lipsa oii a acoperit-o el
Să pui berbecii ’n frigare cum a acoperit-o, că a băgat în cocleanţul
Şi să faci un chef d’ăl mare! lui una străină şi a ieşit numărul cu care a
Să mănânci în capu’ mesii
Şi să joci hora iniresii! fost scris la trecătoare. Dar Culăiţă a fost
Că cioban făr’ de drăguţă, chiemat pe primăvară să facă o lună cătănie.
Ca iarba pe potecuţă, Un jandarm care avea pică pe el a oprit
Şi ciobanu’ ne ’nsurat, ordinul şi Domnii l-au judecat pentru lipsă
E ca măru’ degerat! şi l-au condamnat. Jandarmu’ l-a pârât apoi,
Şi joacă tineretul amestecat: ici Rucărence că-I ştie unde e dosit şi a primit ordin să-l
cu fote ’nguste şi pline de flori, cu coadele ducă legat. Şi a îndrăznit împănatul să păşească
pe spinare, ochenate, fudule şi viclene; mai pe pământul ţării româneşti, să prinză pe
colo, Moicencuţe cu ii albe, cu androace largi ostaşul nesupus.
şi scurte, cu suflet curat şi cu graiu blajin- Dar de unde, până unde, a ştiut şi ciobanul,
Iar lângă ele ciobani, tot unul şi unul: înalţi că nu-i voie pentru un om armat să treacă
şi vânjoşi, feţe roşii, să le tai într’un fir de graniţa, l-a apucat cu şiretlic, şi, cu ajutora’
aţă, în cap căciuli, făcute ’n chip de căldare, tovarăşilor, l-a legat de o tufă şi i-a dat o
din hârşii fumurii de cârlan. Cămeşile lor, cu bătaie soră cu moartea; apoi la vre-o două
cruci de amici în spate, îs negre şi soioase zile l-a lăsat, să se ducă ’n drumu’ lui cu
de grăsimea zărului, amestecat cu mătrăgună, tnânile la spate. Ş’acum a spus vameşu nem­
în care le-au fiert o vară ’ntreagă. Cioarecii ţesc, cătră stăpân, — credea că-i face pe plac,
par mai albi, numai la genunchi, într’o parte, — că Culăiţă are pedeapsă mare şi pentru