Page 14 - 1909-07

158 '.UCEAFÂBDL Nrut 7, i9U9.
socoteşti... Acum nici un fel de şovăire! mâna pe ceas. Până astăzi îmi răsună în
Dar ce sunt paşii aceştia moi şi iuţi la spa­ urechi strigătul ei ţiuitor. „Ajutor! Hoţi!
tele mele? A, nu! inima-mi palpită!... Ridic hoţi!“ sbierâ ea, răsculând casa toată. Eră
piciorul înainte... Dumnezeule! ceva rotund ca apucată; iar noi, eu cu David zâmbeam
şi mare mă atinge la pulpe... odată! şi încă fiecare în sine, şi dulce ne eră zâmbetul.
odată! Sunt gata să strig, gata să cad de „Toţi, dar toţi trebue bătuţi şi rupţi în bă­
frică... Un cotoi vărgat, motanul nostru, stă tăi! d’asupra capului meu din periniţă mi
înaintea mea, cu spatele încovoiat, cu coada l-au scos!“ Eram pregătiţi la orice, aştep­
întinsă. El sare pe pat — greu şi moale, — tam o catastrofă... însă, în contra aşteptării,
se încolăceşte şi începe a toarce, ca un bă­ nici un fel de nenorocire nu ne lovi. La în­
trân funcţionar, şi iarăş mă priveşte cu ochii ceput tata, fireşte, războinic, pomeni ceva de
sclipitori. Pss! pss! i şoptesc cât se poate poliţie; dar poate îi părea rău de pedeapsa
de încet. Mă plec peste mătuşa, eră s’apuc de ieri, şi fără veste, spre mirarea nedescrisâ
ceasul... Ea deodată se ridică puţin, îşi deschide a mătuşii, tăbărî nu asupra noastră, ci asupra
larg pleoapele... Ziditorule! ce-o să fie?... ei! „D-ta mă plictiseşti ca o rădiche lem­
Pleoapele ei însă tresar şi se închid, bâlbăind noasă, Pulcheria Petrovna, — strigă dânsul
ceva, capul său cade pe perină. — ce am eu cu ceasul dumitale? Nu mai
Un minut — şi mă aflu iarăşi în odaia mea, vreau s’aud nimic! D-ta zici, că n’a perit fer­
în patul meu, cu ceasul în mânile mele... mecat; dar ce mă priveşte pe mine? Fer­
Mai uşor decât un fulg îmi luai sborul în­ mecat să fie! Ori ţi l-au furat? Ei, aşa-ţi
dărăt! îndrăzneţ băiat, şi hoţ, şi erou; abia trebue! Că ce o să zică Năstase Nastaseici?
răsuflăm de mulţumire, îmi eră cald, eram Să-l ia naiba, cu ceas cu tot, pe Nastaseici
vesel — şi voiam să trezesc îndată pe David, al dumitale! N’am nimic dela el, decât pagubă
să-i povestesc tot — şi, lucru de necrezut! şi neplăceri. Să mă lăsaţi în pace! Aţi au­
adurmii ca mort. Deschisei în sfârşit ochii... zit?" Tata trânti uşa şi trecu în cabinetul
în odaie eră luminos, soarele răsărise. Din său. Eu şi David nu înţelegeam la început
norocire, nimeni încă nu se sculase. Am să­ aluziunea cuprinsă în vorbele dela urmă; dar
rit în sus, ca vărsat cu apă ferbinte; am de­ mai târziu am aflat, că tata tocmai pe atunci
şteptat pe David, şi toate i le-am împărtăşit. eră foarte indignat de purtarea naşului meu,
El mă ascultă zâmbind. „Acum ştii ce? care-i ştersese dinaintea ochilor o bună afa­
zise la urmă, — să îngropăm în pământ ceasul cere. Mătuşa eră să plesnească de necaz —
caraghios, să nu mai fie pomeneală de el!“ şi nu-mi putea face nimic. Atât că dacă trecea
Ideea mi se păru desăvârşită. în câteva cli­ pe dinaintea mea, mi se strâmbă şi repetă în
pite ne îmbrăcarăm, fugirăm în grădina de şopot ascuţit: „hoţ, hoţ, ocnaş, pungaş!" —
poame, îndărătul casei noastre, — şi sub un Mustrările îmi făceau haz... îmi piăceâ mult
măr bătrân, într’o groapă adâncă, cu grabă să mă duc în grădiniţă, să îndrept câte-o pri­
săpată în pământul fraged de primăvară, şi vire cu prefăcută nepăsare la locul acela de
cu ajutorul unui mare cuţit al lui David, da­ sub măr unde se odihneâ ceasul; şi dacă
rul urgisit al naşului meu se făcu nevăzut David se află lângă mine schimbam cu
pentru totdeauna şi n’avea s’ajungă în mâna ne­ el semne pline de înţeles...
suferitului Trankvillitatin! Bătucirăm groapa, Mătuşa îşi pusese de gând să întărâte
aruncarăm d’asupra pietriş şi, mândri, noro­ asupra mea pe Trankvillitatin; dar eu m’am
coşi, fără să fim observaţi, ne întoarserăm adăpostit sub scutul lui David, care declară
acasă, ne culcarăm şi mai durmirăm două în faţa vigurosului seminarist, că-i spintecă
ceasuri un somn uşor şi fericit. pântecele cu cuţitul, dacă nu mă lasă în
pace... Trankvillitatin se înfrică; deşi „gre-
X. nadir" şi cavaler, după vorba mătuşii, totuşi
Puteţi să vă închipuiţi, dimineaţa, alarma curajul nu eră partea lui cea tare.
ce se porni, îndată-ce mătuşa voi să pună Trecură cinci săptămâni... Dar să nu ere-