Page 9 - 1909-07

Nrul 7, 1906. LUCEAFĂRUL 153
jurământ, decretul şi să mă rog frumos de Vagonul e ticsit de lume ce merge încotro
ministru: mă duc şi eu. Mă privesc, mă bănuesc şi-şi
„Domnule ministru, domnule ministru, n’am vorbesc la ureche. Unul, mai desghieţat, îmi
ce face cu decretul ăsta... Fă-ţi pomană şi spune salutându-mă:
dă-mi o slujbă fără judeţ ori un judeţ fără — Noul nostru controlor general dela C.,
oameni." dacă nu mă ’nşel.
Pe urmă mi-am luat seama, ia să vedem. La Nu, domnule, vă înşelaţi: sunt fotograf.
gară,şi ţâst,cu biletul de liberăcirculaţie,în tren. Caton Theodorian.

S'a dus...
Din raza soarelui de vară, Şi din seninul bolţii-albastre Şi într’o farmecat’-amează
Din cântecul dumbrăvilor, Purtă un picur în priviri, S’a dus copilul după flori
Născutu-s’a sub boita clară Şi n’a ştiut cărări sihastre Şi după pulbere de rază
Copilul drag al florilor. în lumea lui de fericiri. Chemat de fluturi călători.
Din glasul de privighitoare N’a fost o floare pe câmpie S’a dus, şi ’n urma lui din zare
Purces-a glasul său vrăjit, La dânsa să nu-l fi chemat, Pornit-au vânturi şi cu ploi;
Şi din răsuflet drag de floare Şi n’a fost puiu de ciocârlie S’a dus copilul bolţii clare
El sufletul şi l-a primit. Un cântec lui să nu-i fi dat. Şi nu s’a mai întors ’napoi.
Cu ochii lui plini de lumină Trimite-mi ochii de lumină,
S’au dus cele mai dragi visări... Copil pierdut în dalbe zări!
G. Rotică.

închinare
de Gocthe.
D’apropiaţi din nou nedesluşite, Cântarea mea de azi nu le mai sună
Doi ce mi-aţi apărut, icoane vii; Sufletelor pe care le-a ’ncântat
Dor mai pluti simjirile-mi vrăjite întâiul cânt; azi laude-mi adună
Spre voi, să mai încerc a vă opri? Mulţimea rece; stau înfiorat
Cum răsăriţi abia desvăluite, De glasul ei, străină mi-apari, strună;
Cum izvorîţi din neguri argintii, Toţi cari te-au înţeles s’au ’mprăştiat,
hă simt cuprins de-o sfântă adiere De-mi mai trăiesc prieteni, nu pătrunde
Şi sufletul meu fermecat vă cere. La dânşii glasu-mi cine ştie unde!..
hi-aduceţi amintirile curate Şi mă cuprinde dor de-o ’mpărăţie
Şi multe umbre dragi vă însoţesc, Nemărginită şi fără de glas,
Ca dintr’un basm uitat pe jumătate, Cântarea mea e şoaptă, melodie,
Iubirea cea dintâi mi-o regăsesc, Ce dornică pe harfă mi-a rămas.
Durerile, de mine-acum cântate, Picură lacrimi, jalea reînvie
Redau haotic sbuciumul lumesc, lndoioşărei inima i-o las,
Numindu-mi pe acei ce numai sunt Căci tot ce am în depărtări pluteşte,
Prietinii duşi în floare sub pământ. Iar ce s’a stâns e-aproape şi trăieşte.
Maria Cunţan.