Page 4 - 1909-07

148 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1909.
„Aha, tu se vede că n’ai mâncat de zile îşi deschideâ gura lată ca de peşte, şi începeâ
’ntregi, măi sărace!" Şi-l netezi cu mâna pe să roadă în măsele încet, dus pe gânduri. în
trupul slab, să se taie ’n coastele lui. răstimpuri se coborâ de pe scândurile patului
Teleguţ puse mămăliga ’n traistă şi, gemând hârbuit şi-şi puneâ urechea lângă dobitoc să
din greu şi îndoindu-se, luă jigodia în braţe vadă de mai suflă. Apoi, liniştit şi mulţămit,
şi porni încet spre bordeiul Iui. Când se osteniâ se suiâ iar în pat.
punea povara jos, răsuflă şi iar mergea mai Dimineaţa îi puneâ mâncarea pe toată ziua
departe. Cânele mirosiâ din când în când după înainte şi, cu traista ’n spate, porneâ prin
traistă, apoi se liniştea în braţele lui Teleguţ. sate. Numai că în sate depărtate nu cuteză
Acasă, în bordeiu, puse dobitocul lângă acuma să se mai ducă. în toată clipa i se
vatră, aprinse o lumânare de său şi căută ceva păreâ că cel de-acasă poate să aibă lipsă
prin ulcele, dar nu află. Deschise uşa şi nu de ajutorul său, şi astfel colindă mai mult
peste mult se ’ntoarse cu o ulcică de lapte. prin satul lui.
Descleştă cu greu gura cânelui şi-i turnă din Cânele în urmă se întremase, se obişnuise
ulcică. Dobitocul întinse odată gâtul să i se cu Teleguţ, şi când acesta deschideâ uşa,
deşire, înghiţi cu greu, apoi tot mai uşor. dobitocul îşi ridică capul pe labe, îl priveâ
Limba i se uşură şi acum mânca şi din pânea cu ochii lui suri, şi-şi mişcă încet coada lungă.
muiată de Teleguţ în apă. Când începu să şi mârâie de bucurie la ve­
La lumină, jigodia se desluşea mai bine. derea lui Teleguţ, ochii spălăciţi ai acestuia
Eră un câne bătrân, care, poate simţindu-şi se umeziau în orbitele adânci, roşii, obrazul
moartea, ieşise pe hotar, ori poate stăpânul, cel opărit se încreţeâ, iar cel bărbos se umflă
ne mai putându-i trage folosul, îl alungase par’că şi mai tare.
aci să-l ajungă moartea departe de casa lui. Venise iarna ş’acum eră mai greu. Cânele
Dar din seara aceea sătenii băgară de seamă mâncâ tot mai bine şi Teleguţ se zoleâ pe
că Teleguţ e mai prietinos, că vorbeşte mai drum, pe ghiaţă, pe zăpadă, să-i aducă destul,
mult şi că umblă bucuros după milă şi la îi făceâ foc când plecă de-acasă şi-l acopereâ
casele de unde fusese de multeori dat afară. c’o aripă de cojoc.
Şi mai băgară de seamă oamenii că pârlitul Sara veniâ degerat de jumătate şi-i trebuiâ
acesta primeşte şi lapte şi de dulce de pe multă vreme până adună din traistă bucăţelele
la creştini, când mai nainte din pâne şi mălaiu cele mai bune să le pună înaintea cânelui.
încolo nu vroia să iee nimic. Şi când gerul îl pătrundeâ mai tare colin­
Şi se gândiau că oare să-i fi venit lui Te­ dând prin sat, îi veniâ în gând că poate să
leguţ acum bătrân poftă de mâncări de dulce, meargă cineva la el acasă să-i fure cânele.
ori doară le adună pentru altcineva? Ş’atunci, mort de frică, degerat de ger, se
L-au şi pândit unii, dar Teleguţ îşi deşertă întorceâ la bordei, deschideâ cu grije uşa şi
traista totdeauna în bordeiul său. Iar în bordei priveâ înlăuntru.
de zeci de ani n’a intrat picior de om străin Şi într’o zi un român îl puse să-i taie lemne,
şi nici acum nu aveâ nime poftă să cerce­ îi făgădui o cupă de lapte dacă taie până
teze vizunia aceea. seara. La amiazi fusese acasă şi cânele eră
Şi Teleguţ trăgeâ acum de cu vreme sara acolo sănătos. Deci, se gândeâ, până de seară
acasă. Mergeâ cât puteâ de iute. Deschideâ nu i-a fi nimic, şi deseară ii duce o cupă de
cu grije uşa bordeiului şi se apropiâ de do­ lapte. I-o va încălzi şi-i va da lapte cald. Cât
bitocul ce stă lungit în cenuşă sub vatră. are să fie de bun!
Cânele îşi deschideâ ochii suri, cu privirea Şi se învoi cu românul. Se apucă să taie
obosită, încremenită, îşi ridică puţin botul în lemne, şi taie el şi-i înghiaţă mânile cleoambe
vânt şi miroseâ. Teleguţ adună bucăţelele pe toporâşte, dar nu se lasă, ci taie. Se gândiâ
cele mai moi, cele mai bune, şi i le puneâ la cupa cea de lapte şi se gândiâ cum va
înainte. Iar el stă în picioare, priveâ ţintă clempăni cânele din limba 1 ui bătrână de
la dobitoc până ce isprăveâ, şi obosit adormiâ bucuria băuturei călduţe.
iarăş sub vatră. Atunci îşi luă şi el o coaje, Dar seara, omul nu fii mulţămit cu sporul