Page 3 - 1909-07

LUCEAFĂRUL

REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ
sub îngrijirea unui comitet de redacţie.
Colaboratori: I. Adam, I. Agârbiceanu, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, O. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia,
Dr. T. Brediceanu, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Maria Cunţan, I. Duma, Elena
Farago-Fatma, O. Goga, Enea Hodoş, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş,
M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure.

Orice reproducere, fard indicarea izvorului, este oprită.

Teleguţ.
— Schiţă. —
Teleguţ trăise huiduit de toată lumea. La plină ca din satul lui, dar eră mai mulţămit
lucru eră primit tare cu greu, ş’aproape ar fi şi bombăneâ mai puţin.
putut numără pe degete zilele în cari a mun­ Ş’odată, într’o toamnă, când se ’ntorceâ sara
cit de dimineaţa până sara, la vre-un român. acasă dintr’un sat vecin, i se păru că aude
De cele mai multeori i se da drumul după un mârâit lung sub drum, în vale. Teleguţ
un ceas două de muncă. Drept că nu eră în se opreşte, deschide gura şi ascultă. Dar nu
el vlagă, decât aşa ca ’ntr’o găină ameţită, mai aude nimic. Dă să plece, dar atunci se
ş’apoi avea şi alte slăbiciuni. întreg obrazul auzi din vale un lătrat scurt şi răguşit, un
stâng îi fusese opărit cu apă ferbinte de mic „ham“ plângător. Teleguţ tresare, îşi mişcă
copii. Peliţa aci eră roşie, vie, numai în gerul traista ’n spate şi-şi zice: Un câne. De bună
iernii se învineţiâ. Obrazul drept stă umflat, seama un câne. Din vale începu iarăş scân-
plin de barbă încâlcită. Trupul deşirat se ră- citul de mai nainte, care în răstimpuri se
zimâ cu anevoie pe picioarele subţiri şi lungi, înecă. Eră întunerec şi Teleguţ nu puteâ să
iar mânile, când mergea, şi le purtă ca nişte vadă dobitocul. Se lăsă dar pe coastă la vale,
îmblăcii. Pe lângă scăderile acestea mai aveâ încet, ca şi când s’ar fi temut să nu se strice,
şi pe aceea că răsuflă greu şi împrăştiâ cu în răstimpuri seopriâ, ascultă cu gura căscată,
scuipat în toate părţile când îşi despătură bu­ şi iar porniâ. Deodată i se păru că-i prea
zele galbine să zică ceva. departe şi se hotărî să-şi vadă de drum. Dar
De altfel tare cu greu se hotărâ să spună atunci îl înfioră un horcăit prelung. Moare!
o vorbă două. Mai mult bombăneâ. îşi zise Teleguţ şi porni iar spre dobitoc.
în bordeiul lui, sub o râpă, îşi adună co­ Nu peste mult îl aflase. Eră ’ntr’adevăr un
jile ce le agoniseâ de prin sat, şi când îl câne. Zăceâ încolăcit şi genieâ. Din când în
răzbiâ foamea, deschideâ o gură largă ca de când trupul i se întindeâ, capul se ridică cu
peşte şi începeâ să roadă în măsele bucă­ greu să urle, dar nu puteâ urlă; mârăiâ numai.
ţelele căpătate de pomană. Mâncâ încet, fără Teleguţ se aşeză lângă el. Cânele dintâi
poftă, cu pleoapele de jumătate închise. nu-1 simţise, dar nu peste mult, într’o clipă
Numai când se înfruptă din câştigul lui de linişte, îşi ridică botul, mirosind, spre
părea că simte şi el că mănâncă. Drept c’atunci traista lui Teleguţ.
înfulicâ pâne moale, de i se umflă şi obrazul „Aha, vei fi flămând, măi sărace, şi eu
cel cu peliţa opărită, mai mai să ’ntreacă pe gândeam că cine ştie, te-o fi puşcat vr’un hoţ.“
cel bărbos. Şi Teleguţ îşi încurcă repede mânile, le vârî
Dela o vreme începu să adune milă de prin în traistă, scoase un bruş de mămăligă şi-l
satele vecine. Plecă dimineaţa în revărsat şi duse la botul cânelui. Dobitocul nu-şi deschise
se ’ntorceă târziu sara. N’aduceâ traista mai gura, ci din gâtul lui ieşi un sunet ciudat.
1