Page 12 - 1909-09
P. 12

204                        LUCEAFĂRUL                   Nrul 0, 1909.
          de  marmură  în  fereastră,  o  floricică  atinsă   şi  astfel  Toma  nu  mai  îndrăzneâ  s’o  necăjască.
          de rouă...                        Măcar  că  şi  lui  îi  păreâ  că  zâmbetul  acela
            îi  eră  tare  dragă  Rafila,  mai  dragă  ca  ochii   prea samănă cu plânsul...
          din  cap.  A  luat-o  săracă,  numai  cu  cămaşa   îi  eră  tare  dragă  Rafila  şi  în  sfârşit  a  băgat
          de  pe  ea,  dar  a  trebuit  s’o  iee  că  de  n’ar   de  seamă  şi  el  că  se  vestejeşte  şi  se  ofileşte
          fi  căpătat-o  şi-ar  fi  făcut  seama.  N’a  văzut   ca  o  floare  gingaşă  copleşită  de  buruene.  Şi,
          el  atunci  nimic  şi  n’a  vrut  să  audă  vorbe.  îi   dela  o  vreme,  a  început  să  se  gândească  şi
          eră dragă Rafila şi nu-i păsa de altceva.  să  se  neliniştească  din  pricina  aceasta.  Se
            Rafila  a  lăcrimat  mult,  foarte  mult,  când   drămăluiâ  într’o  vâltoare  de  întrebări,  ce  ră­
          au  făcut  tocmeala.  Eră  fată  orfană,  crescută   mâneau totdeauna fără răspunsşidesnodământ.
          şi  îmbrăcată  din  mila  oamenilor,  dedată  de   Apoi,  într’o  clipă  nenorocoasă,  i-a  venit  în
          mică  cu  plânsul.  Plânsul  îi  fusese  întreagă   minte  un  nume,  un  nume  ca  oricare  altul,
          vieaţa  toată  mângâierea  şi  în  bine  caşi  ’n  rău.   dar  a  cărui  slove  îi  înţepau  auzul  ca  nişte
          A  mai  slujit  pe  unde  a  apucat  şi  aşa,  încetul   ace aprinse. „Tănase Ursu!“
          cu  încetul,  s’a  pomenit  fată  mare,  frumuşică   Deodată  par’că  i  s’ar  fi  făcut  lumină  în
          şi  sprintenă.  Flăcăii  nu-şi  dau  locul  de  dragul   creer.  Păreâ  că  începe  să  înţeleagă  multe
          ei  şi  ea  eră  blândă  şi  bună  cu  toţi,  dar  pentru   lucruri neînţelese până acum.
          aceea  tot  satul  ştia  câ  numai  cu  Tănase   în  clipa  aceea,  însă,  a  simţit  în  inimă  svâc-
          Ursu  se  înţelege  ea  şi  se  potriveşte,  cum  se   niri  viforoase,  a  simţit  că  toată  mintea  i  se
          potrivesc două turturele.         tulbură  ca  un  lac  în  care  se  scurge  un  pâ­
            A  plâns  mult  Rafila,  când  a  făcut  tocmeală   râiaş nămoios.
          cu  Totna  Lotru,  şi  dela  tocmeală  până  la  cu­  îi  veni  să  se  trântească  cu  capul  de  pereţi,
          nunie  nici  nu  i  s’au  svântat  lacrimile.  Măcar   când  îşi  aduse  aminte  acum  de  bocetele  cele
          că  Toma  eră  ficior  voinic  şi  bogat,  iar  Tănase   nesfârşite,  când  îşi  aduse  aminte  cum  n’a  pus
          sărac ca degetul...               el  seamă  atunci  pe  bocetele  acelea.  Pentruce
            Toma  a  făcut,  de  dragul  Rafilii,  nuntă  mare   nu  şi-a  cătat  ei  de  cap,  dacă  a  ştiut  ce  ştia
          cum  rar  se  pomeneşte.  Dar  Rafila  nu  încetă   toată  lumea?...  Bagseamă  i-a  luat  Dumnezeu
          de  fel  cu  plânsul...  Şi  când  stăteau  înaintea   minţile.
          altarului,  când  îi  puse  popa  să  zică  sfântul   Dar  îi  eră  dragă  Rafila  ş’acum,  poate  mai
          jurământ,  cu  trei  degete  pe  sfânta  cruce,   dragă  de  cum  i-a  fost,  şi  simţea  că  mai  de
          Rafila  a  început  să  se  bocească,  de-i  tremură   grabă  ar  face  moarte  de  om  decât  să  se  des­
          şi  cununiţa  de  flori  de  pe  cosiţe.  Atunci  toate   partă de ea.
          femeile  plânseră  de  mila  ei,  încât  se  cutre­  Umblă  ca  un  smintit  şi  nu  îndrăzneâ  să
          mură  biserica  de  jale  ...  Mai  mult  a  semănat   se  apuce  de  nimic.  Erâ  voinic  ca  un  brad
          cununia  aceea  a  prohod  decât  a  nuntă...  Şi   şi  se  temeâ  de  toată  umbra  şi  totuş  alergă
          toată  lumea  se  miră  şi  se  minună,  numai   nebun după umbre.
          Toma  nu  se  sfârşeâ  de  nimic,  căci  lui  îi  eră   Se  sculă  în  cap  de  noapte  şi  plecă.  Spuneâ
          tare dragă Rafila...              că  se  duce  departe...  Şi  ’n  capătul  satului
            Şi  a  trecut  de  atunci  un  an  de  zile...  O   înturnâ  peste  hotare,  săreâ  garduri,  treceâ
          seamă  de  oameni  spuneau  că  trăesc  bine  ca   prin  grădini  ca  un  hoţ,  pânăce  ajungeâ  iar
          o  pereche  de  porumbei,  iar  alţii  svoneau  că   în  ograda  Iui.  Ş’aici  se  îndoseâ  să  nu-1  vadă
          nu  se  prea  învoesc  la  toate,  cum  ar  fi  să  se   nimeni,  ca  un  copil  care  a  făcut  ceva  rău,
          învoiască un bărbat tânăr cu o femeie tânără...  şi  stă  tupilat  toată  ziulica  şi  pândeâ,  aşteptând
            Rafila  se  topeâ  pe  zi  ce  mergeâ,  cum  se   să  vadă  ceva,  să  vie  cineva.  îl  apucă  seara
          topeşte  omul  de  omăt  în  bătaia  razelor  de   nemâncat  şi  nebeut,  dar  el  nu  se  clinteâ  din
          soare.  îi  pieriseră  bujorii  din  obraji,  eră  albă   loc...  Târziu,  dupăce  se  încredinţâ  că  n’a
          ca  peretele.  Dar  acum,  de  când  s’a  măritat,   văzut  nimic  bănuitor,  se  strecorâ  iar  pe  unde
          n’a  mai  văzut-o  suflet  de  om  plângând.  Numai   a  venit,  tot  cu  acelaş  gol  în  suflet,  tot  cu
          Toma  o  vedeâ  adese  cu  ochii  înroşiţi.  însă,   aceeaş  dorinţă  de  a  află  ceva.  îi  păreâ  bine
          când  da  el  s’o  întrebe,  ea  începeâ  a  zâmbi,  că  n’a  găsit  nimic,  dar  îi  păreâ  şi  rău.  Ar  fi
   7   8   9   10   11   12   13   14   15   16   17