Page 8 - 1909-09

200 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1909.
vedea pe faţă. Şi Chiva îi făcea semn, din pe gropaşi să nu-i lase. Abiâ l-au liniştit
când în când, să se apropie, îl prindea de vr’o patru Români, numai cu puterea, nu cu
mână, îi spunea ceva, şi se ’ntorceâ cătră tălmăcirile ce i le dădeau. în ochii lui ardea
perete. Aceasta a ţinut patru zile. în ziua a o ură nemărginită şi din când în când pufăia
cincia Chiva, zgârcindu-se, muri, pe când o pe nas şi pe gură. Dar n’a mai făcut nimic,
femeie vecină îi ţinea lumânarea. Matei privea n’a mai cercat nimic. A stat până la urmă,
nedumerit, şi când vecina îi făcu semn din a privit moviliţa proaspătă cu luare aminte,
mână că „s’a dus“, ficiorul gândi că-i spune s’a uitat la cruce şi apoi s’a dus.
să iese afară, şi voi să deschidă uşa. Dar Şi în noaptea aceea a tot gemut Matei,
vecina îl chemă prin semne la pat şi-i puse a tot mugit... Ş idin când în când căpătă glas
mâna pe trupul rece al bătrânei. Atunci Matei curat omenesc, plângeâ ca oamenii, cu glas
se sgudui, ca şi când ar fi pătruns un înţeles moale şi înduioşat, cum n’a avut înainte
şi în sufletul lui, şi după ce se sgudui în­ niciodată. Răgneâ la ’nceput în felul lui, apoi
cepu să mugească, ca şi când l-ar fi izbit încet-încet părea că i se lărgesc grumazii,
cineva cu muchea. glasul se ’mpuţinâ, se înduioşa, se mlădia, şi
Apoi s’a liniştit de tot. Priveghiu la casă creştea iar, desnădăjduit, cerând milă par’că.
săracă nu se face, că n’are cine să dee beutură, în răstimpuri se făceâ linişte în casă, şi de­
şi astfel Matei a durmit două nopţi singur odată porniau mai multe glasuri, dar toate
cu moarta. După prohod a plecat şi el după se topiau curând într’unul singur, şi aspru
sicriu. Dar în cimiter, când a văzut că şi moale, şi pătrunzător şi adietor, cum n’a
vreau s’o coboare pe mă-sa în groapă, Matei fost pe lume decât singur glasul lui Matei,
începu iar să mugească, şi a prins de piept în noaptea ’n care şi-a jelit pe mamă-sa Chiva.
I. Agârbiceanu.

Statuia 'nchinată idilelor moarte.
Pe soclul de marmoră neagră, maestrul Când ziua pălea ’n depărtare, maestrul,
Urcase icoana iubirilor sale: Cu mâna la frunte, cu fruntea plecată,
Statuia ’nchinată idilelor moarte, Intră în altarul nălucilor scumpe
Amantelor brune, amantelor pale... Şoptindu-şi apusa poveste: odată...
Acolo ’nchisese vieaţa-i întreagă Şi ’n seara tăcută vedenii uşoare,
Şi tristele-i ceasuri şi clipele-i sfinte... Vedenii desprinse din alba statuie
Iubite pierdute, iubite uitate, Ca palizi arhangheli vedeâ cum se ’nalţă,
Treceau amintindu-i străvechi jurăminte. Cum taie văzduhul şi ’n slavă se suie...
in ochii slatuiei turnase visarea Plutea împrejuru-i întreaga viea(ă:
Şi calmul din ochii amantelor pale Şi tristele-i ceasuri şi clipele-i sfinte
Şi ’n părul statuiei turnase undirea Iubite pierdute, iubite uitate,
Inelelor brune pe frunfi ideale. Treceau amintindu-i străvechi jurăminte.
Sculptase n mijlocul perfid mlădierea ...Şi ’n seara când alta veni să contemple
Din trupul de viespe al unei străine Icoana iubirilor sale trecute,
Şi-o palidă mână, acuma ’ngheţată, O dragoste nouă îi şterse din suflet
în mâna subţire cu degete fine. lubitele-i moarte, uitate, pierdute...
Acolo, în pieptul ascuns în dantele, Şi ’n seara când alta veni să asvârle
O inimă caldă părea că palpită... Un zâmbet de ură spre templu,-- deodată,
...Cu sânul acela de marmoră albă Din soclul de marmoră neagră, statuia
Murise frumoasa la pieptu-i lipită!... Ca idolii antici căzii sfărâmată...
Victor Eftimiu.