Page 4 - 1909-16-17
P. 4

352                        LUCEAFĂRUL               Nrul 16-17, 1909.
            a zărit unul fărâmătura aruncată, zece s’au va atârnă dela pâinea şi cuţitul ce alţii ţin
            repezit asupra ei. Şi şi-o dispută cu protes­ în mânile lor.
            tări servile, cu ponegriri înrăite, — şi acela   *
            e mai norocos care e mai botos şi mai ne­  Când a venit toamna, rândunelele m’au
            obrăzat; acela căruia nu-i pasă dacă spune  părăsit într’una din zile fără să-mi zică ră­
                                             mas bun.
            o minciună despre altul, din clipa ce printr’a-
            ceasta poate să-l înlăture dela împărţeală,  S’au dus să-şi împlinească menirea lor,
            — acela căruia nici o mână nu-i este prea  care pe semne nu se mărgineşte numai aci
            scârboasă de sărutat şi nici un noroiu prea  în cuprinsul acesta în care trăiesc eu, ci va
            murdar de îngenunchiat într’ânsul, numai în  mai îmbrăţişa şi alte orizonturi din lumea
            mână să fie grăunţe şi deasupra noroiului  aceasta toată.
            să se ridice treptele pe cari tronează împăr-  Vrăbiile însă au rămas cu mine; mi-au
            ţitorul lor.                     rămas credincioase.
             Din când în când păsările de curte, piz­  Au umplut podul în care mi-am pus la păs­
            muitoare, se aruncă asupra bietelor acestor trare secerişul toamnei, şi huzuresc acolo,
            vrăbii şi Ie risipeşte, — şi vezi atunci pe  împărţind,fără să mă mai întrebe,agonisita mea.
            cei puternici făcând haz de sperietura lor.   Am ajuns tovarăşi, de voie de nevoie, pe
            Dar cu încetul, fricoase, se strâng iar, şi ia- ceeace pân’acuma ele aveau numai din dăr­
            răş cerşesc, cu priviri speriate împrejur, cu nicia inimei mele miloase. Dar vezi: au ră­
            priviri implorătoare în sus, fărâmătura bla­ mas cu mine; este şi pornire de recunoştinţă
           goslovită.                        în neamul păsărilor acestora.
             Ce s’ar face fără ea? — nu se întreabă,   In mijlocul iernii o să mă îngrozesc când
            le e groază să se gândească. Dar e o vir­  o să dau cu ochii de jaful şi de necurăţenia
            tuozitate în toate, astfel şi în milogeală; şi  ce-mi vor fi făcut vrăbiuţele mele în pod;
           când au ajuns artişti în culegerea fărâmătu­ei, dar n’au plecat, au rămas să-mi ţină de
           rilor, nu le mai pasă.            urât, ca nişte fideli curteni şi vasali ai bietei
             Cei puternici, fără îndoială că se simt în­ mele case sărăcăcioase...
           duioşaţi de atâta umilinţă, şi iartă lăcomia   Apoi, o să vină iară primăvara, şi într’o
                                             bună dimineaţă o să aud iarăş ciripitul viu
           becisnicilor acestora; — căci altminteri de ce
           le-ar mai aruncă grăunţe şi fărâmături?  şi dulce al rândunelelor. Se vor fi întors,
           Dar cred că trebue să aibă uneori şi pentru  aşa discret cum vin ele, la cuibul lăsat aicea
           rândunelele dispreţuitoare de milă câte o  astătoamnă, — şi nu-mi vor zice nimic, ni­
           privire de necaz — şi de stimă.   mica nu-mi vor cere. Şi chiar dacă nu le-aş
             E tot ce pot să le dea acestora, — şi cred fi lăsat neatins cuibul, rod al muncii lor stă­
            că rândunelele nu le cer nici atâta.  ruitoare, şi l-aş fi doborît de sus de sub
             în libertatea lor sălbatecă şi mândră, nici nu
                                             streşină, ele tot nu s’ar tângui, ci fără să
           se uită la fărâmăturile de pe jos şi la lupta  piardă o clipă s’ar apucă de durarea altuia.
           disperată a vrăbiilor pentru ele. Se avântă  Şi iar îşi vor începe această bucată a vieţii
           în lumea largă, cu puterea muncii stăpâne  lor mândre şi libere, — pe când vrăbiile vor
           pe dânsa, şi-şi croiesc vieaţa lor aspră şi  împresură iarăş masa mea de sub nuc, cer-
           de sine stătătoare, din flacăra minţii şi din  şindu-şi lacome fărâmăturile...
           puterea aripilor. Puţină sau multă, largă sau  Le voi aruncă, tot ca şi anul trecut, — dar
           îngustă, această vieaţă va fi a lor proprie, ochii mei vor urmări şi vor salută sborul
           —  nu  va  zăcea  niciodată  prosternată  în  elegant, săgetând aerul, al poporului mândru
           praful dela picioarele altora, — niciodată nu şi liber al rândunelelor.   lon Gorun .
   1   2   3   4   5   6   7   8   9