Page 6 - 1909-16-17

354 LUCEAFĂRUL Nrul 16-17, 1909.

Pe valea Cerbului.

Când treceai, mai nainte vreme, prin Valea
grele de mătasă, cercei de aur, şi salbă de
Cerbului, în trapul calului, pe dinaintea căsii taleri sclipitori, şi zădii ţesute în fir de ar­
lui Tudor, nu eră modru să te strecori ne­ gint. La oraş, tot a doua casă eră cârciumă,
băgat în seamă. şi băieşii chefuiau. Lunia cu muierile, lângă
— Ci stăi, omule, nu trece ca pe lângă o masa plină cu sticle, în zornetul vioarelor,
moară pustie! îţi strigă el din mijlocul curţii. în ţipetul ascuţit al clarinetului...
Lageam apăreâchipulzâmbitoral neveste-si, Puii de aur, reslăţiţi din vârful „Găinei“,
iar în prag te întâmpină o fetişcană cu ochi aflaseră culcuş cald în dealurile Buciuma-
de văpaie, buciumăneşti. nilor.
De cum ai pus piciorul în ogradă, nu mai Iar Vâlva, care străjuia ascunzişurile acestor
eră chip să scapi până în zori de zi. Eră o puişori risipiţi, îi ocrotiâ cu dragoste, zâm-
fierbere şi o forfoteală în curte, de nu mai bindu-le galeş, ca un înger de pază.
ştiai, pe ce lume eşti. Băieşii sfărmau peatra
în „mojere", cu pălăriile pe ceafă, glumind şi *
hârjonindu-se. Şi ruzile de fier smulgeau ţi­ Dar roata norocului nu e statornică.
pete metalice din mojere. Şi Vâlva, fecioara frumoasă şi vecinie tânără,
Eră o muzică stranie, neobişnuită: muzica şi-a uitat şi ea de aceia cari îi erau aşa de
aurului şi a belşugului. dragi odată.
La masa încărcată cu mâncări şi beuturi, A clipit odată îndărătnic din genele ei
curgeau glumele, schinteiau ochii mesenilor lungi, catifelate, a ridicat din umeri — şi
când pocniau din degete şi îngânau încet s’a dus.
„ţarina", după banda lui Ghiuţ. Cel mai vesel, In freamătul brazilor, în şopotul pâraielor
scoteâ o hârtie de cincizeci, o rupeâ în două eră tot mai puţină taină şi tot mai puţin
şi lipiâ o jumătate de fruntea primaşului; era aurul strălucitor prin şteolnele întune­
ceialalţi svârliau galbini în tavă, iar gazda, coase. Chefurile, cari se ţineau lanţ, nu mai
puteau să învioreze feţele băieşilor, cari văr­
ca sâ-i întreacă pe toţi, presără cu pulbere de
aur bal moşul de pe masă. saţi acum din prisosul zilelor bune în băile
E mai bun aşa, măi, balmoş cu aur! aproape sterpe şi părăginite. Ca la un semn
Pe atunci „Rodu“ eră în floare. Buciu- al unei puteri de vrajă s’au curmat chiotele
manii veniau Lunia la oraş, să schimbe aur de veselie şi glasul vioarelor s’auziâ tot mai
şi se încurcau în chefuri până Miercuria. Eră slab pe valea fericită...
o ruşine să te înapoiezi Lunia; numai sărăn­ Băile, cari mai nainte erau izvorul belşugului,
tocii o făceau. Roşienii ţineau şi ei isonul, îşi deschideau acum gurile negre, pentru a
că şi lor le rânduise Dumnezeu „căpătare" înghiţi tot ce daseră mai înainte. Şi mărun­
la băi. Eră un chiot şi o voie bună pretu­ taiele pământului înghiţiau cu îndoită sete
tindeni în această vale stăpânită de copiii aurul bogaţilor şi truda muncitorilor.
favoriţi ai Norocului! Dar nu mai eră Vâlva cu mâna ei de zână,
Dela masa belşugului ajungeau destule să presare aur pe urma sudorilor bieţilor
fărâme şi băieşilor, cari munciau lucrul cel băieşi, să le şteargă fruntea brobonată cu
mai greu în măruntaiele pământului. Hocmanii
atingerea uşoară a mânei fragede, a zâmbe­
şi straja erau şi ei mai îngăduitori pe vre­ tului ei de zână a belşugului.
muri de belşug, mai închideau câte un ochiu, Nu mai eră!
când băieşii strecurau câte ceva prin opinci. Şi ciocanele băieşilor sunau tot mai sec
în peretele de stâncă, tot mai dese erau pică­
Şi aşa te pomeniai, cum, alături de stăpâni, che-
fuiau şi băieşii în căsuţele lor cu coperişul turile de umezeală, ce se prelingeau din bol-
ţuguiat de şindile, se premeniau şi se cură- titură, tot mai năbuşit clocotul puşcăturilor
ţiau, mai mare dragul. Nevestele purtau cârpe cu dinamită...