Page 8 - 1909-16-17
P. 8

356                        LUCEAFĂRUL               Nrul 16-17, 1909.

                                   Ochi cu luciul catifelii.
                              Ochi cu luciu catifelii,
                          Voi ce nu cunoaşteţi chinul şi amarul îndoielii;
                              Ochi senini, la casa voastră
                          Vine-adeseori şi cântă mândră pasăre măiastră.
                              Cântă jalnic de ce-o doare,
                          Povesteşte ’n cântul ei de înălţimi ameţitoare,
                              Spune, câte drumuri grele
                          A urcat să poat’ atinge strălucirea unei stele,
                              Câte visuri i s’au stins;
                          Şi iar spune câte culmi aripile-i au atins,
                              Spune, inima-i rănită,
                          Că de câteori înaltul e amarnică ispită.
                              Şi de câteori e ’nfrântă
                          Tot de-atâteaori ea vine la fereastra ta şi cântă.
                              Ochi cu luciul catifelii,
                          Voi ce nu cunoaşteţi chinul şi amarul îndoielii,
                              Ochi senini, privirea voastră
                          Nu ’ntâlneşte ’n cale-adâncuri, vede numai zare-albastră.
                              In tăcuta lor chilie
                          Nici o umbră nu se 'nalţă, nici o floare nu învie;
                              Toată ’n linişte-i ţesută.
                          Visul tău e unul singur — cât de paşnic îl sărută
                              Calmul razelor de lună.
                          Casă alb’-aici la tine niciodată nu-i furtună;
                              Veşnic tot aceeaşi floare
                          In fereastra ta ’nfloreşte, şi nimica nu te doare.
                              Pasărea tu ştii că vine
                          Ca să-şi vindece durerea în priviiile-ţi senine.
                              Stă la tine-un pic de vreme,
                          Dar pornesc stăruitoare înălţimile s’o cheme,
                              Şi se duce, se tot duce
                          Şi vremelnic iar în zare ca un astru ea străluce,
                              Călătoare totdeauna.
                          Când îl îndrăgeşti pe soare, când asculţi ce spune luna,
                              Când eşti tu învingătoare.
                          Când ţi aripa rănită; nu mai poate-atunci să sboare
                              Şi cobori încet spre casa
                          Unde ’n desmierdarea-i blândă, caldă, fină ca mătasa,
                              îţi găseşti tămăduire
                          Unde ’n prag te-aşteaptă ochii fără umbre în privire,
                              Ochi cu luciul catifelii,
                          Ochi ce nu cunosc amarul şi veninul îndoielii.
                                                             Simina Bran.
   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12   13