Page 12 - 1909-24

552 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1909.
Copilul meu, în care nu eră nici un strop nelul din mână şi răsturnă pânzele. Când
din sângele ei, băiatul meu, Costel... mă biruiam vreodată, mă ascundeam, stăm
„O uram şi fără asta. O uram fiindcă-mi zile şi nopţi în vreo văgăună, pe-o crivină
otrăviâ vieaţa, fiindcă mi se usca sufletul, de râu, în vr'un tufiş des, de aluni, până ce
fiindcă nu mai eram bun de nimic lângă ea. răscoliâ lumea şi veniâ, chemată de-o do­
Eu n’am iubit-o niciodată, nici o clipă, de rinţă neînfrânată, ce i-o împărtăşam. Căci
loc, de loc, de loc. Dar n’o uram la început, mă supuneam de milă, de scârbă, de frică...
când nu iubeam decât pe Dumnezeu şi arta Da, mi-erâ frică. Când ne deslănţuiam însă
ce mi-o dăruise El. Pe urmă da, mi-am iubit şi o vedeam căzând sătulă pe scândurile din
copilul, pe Costel... M’am însurat de dragul casă, undeva pe un colţişor de branişte, în
părinţilor mei, bieţilor bătrâni, de cari aveam livade, gâfâind, desprinzându-se ca o lipitoare,
milă. Ei mi-au cerut, când a fost să închidă ca o scorpie, ca un căpcăun îmbuibat cu bel­
ochii, amândoi pătimaşi şi bătrâni. S’au şi şugul sângelui vieţii mele, puneam mâinile
dus numai ce ne cununasem. în cap şi fugeam cu zilele.
„Şi când s’au dus am rămas pe lume „Nopţi am rătăcit, atâtea zile mi-am pierdut
numai cu ea, o femeie ce-mi eră necunos­ de urmă, căutând odihna, tăcerea, sănătatea
cută iar ei copilul meu îi eră străin, ştii, şi soarele, inspirarea ce fugeâ de mine de cum
copilul meu dintâi, pictura... Ce te uiţi aşa? mă apropiam de ea. Dar ea îmi cunoşteâ
Nu mă înţelegi! Te cred, nici nu ţi-am spus urmele, adulmecă ascunzişul şi se asmuţiâ
destul ca să pricepi şi nici eu nu pricep asupră-mi, smintită... Iar pânzele mele ră­
mai bine... Ba da, cum să nu pricep: mi-a mâneau albe, culorile mi se uscau pe paletă,
furat arta şi pe urmă copilul, copiii... inima-mi secâ şi sufletul meu, fără aripi, se
„Aveam talent. Pânzele mele erau de preţ tăvăliâ în ţărână.
şi căutate, mi se plătiau scump şi eram fe­ „Un an, a ajuns, mi-a omorît talentul, mi-a
ricit. Nici nu-mi trebuia mai mult. Dar între tocit avântul, m’a nimicit. Fustele ei, horbo­
arta mea şi mine a mijlocit ea, o femeie, tele ei, mătăsurile ei, împrăştiau acum un
cu vicleşuguri, cu dorinţi aprinse, cu patimi. miros iute, adormitor, searbăd şi acru mai
Eu nu mă ştiam făcut să tânjesc între fus­ la urmă, ceva ca mirosul albiturilor scoase
tele unei femei şi mă scuturam de atingerile din leşie, care mă moleşise de tot şi mă
ei ca de ceva ce veniâ să mă mânjească, amorţiâ. N’am mai lucrat nimic, personali­
să-mi întine trupul şi sufletul. Mă stăpâneam tatea mi s’a şters cu o otreapă şi am rămas
însă, şi nu vream să-i arăt. Ce e ea de vină, un om de rând lângă o femeie streină de
ziceam la început şi de multe ori, noaptea sufletul meu rănit, bolnav, mort.
imputam bieţilor mei părinţi că mă nenoro­ „într’o zi numai că s’a făcut lumină. Eram
ciseră cu dragostea lor şi rugăminţile făcute în Italia, oh! în Italia, amândoi! M’auzi dum­
cu limbă de moarte. Sau stând dinaintea neata „amândoi" în Italia. Şi ne plimbam la
pânzelor mele, în faţa pădurii, singur cu firea Veneţia, pe canal________ O străbătusem toată,
măreaţă şi mângâietoare şi totdeauna fru­ Italia, şi nu văzusem nimic, nu gustasem
moasă, tot aşa îmi ziceam. Gândind la ea nimic, nu încercasem nimic. Mă simţiam îm-
însă penelul îmi încremeniâ între degete, ochii păturat în fustele ei ca adineauri în cămaşa
mi se împânziau, fiorul ei mă urmăriâ, nu mai de forţă din care m’ai desfăcut dumneata,
vedeam pe nimeni şi nimic, iar darurile cu domnule procuror. O! ce-i o cămaşe de forţă pe
care mă hărăzise zâna ce veghiase la naşterea lângă strânsorile minghinelelor alea, de cari,
mea, fugeau risipindu-se, ca o nimica... în sfârşit, am scăpat. La Veneţia! într’o gon­
„Fugeam şi eu, dar paşii mă purtau spre dolă, pe canalul cel mare şi într’un scăpătat
dânsa; plângeam şi lacrimile venea de mi trandafiriu. Aripile mele smulse, prindeau
le ştergea mâinile ei albe, trandafirii, parfu­ fulgi şi pene, se întindeau, fâlfăiau şi înce­
mate; mă feriam de făptura ei şi ochii mei peau să mă ridice în sboruri ameţitoare, în
o aflau peste tot. Şi ea veniâ la mine zâmbi­ inimă simţeam renăscând o vieaţă nouă, în­
toare, şireată, umedă şi caldă, îmi luă pe­ mugurind iară dragostea de frumos în suflet.