Page 9 - 1913-40

N r . 4 0 . C O S I N Z E A N A Pag. 587.

)use în mişcare prin foc şi aburi, şi cred că poate atunci îţi iei măsurile trebuitoare cum să ataci şi pe
iu s’a minunat omul atâta, cum s’o fi minunat de unde; cu câtă oaste şi cu ce mijloace“.
ista. Pilotul, un brav ofiţer şi care poartă multă dra­ Oamenii la astea au tăcut gânditori, şi au apucat
goste de meseria asta, îmi pune în cap un capişon altă vorbă, despre caii lor, şi ne-am despărţit.
i la ochi nişte ochelari de automobilist, şi îmi spuse Iar eu, care mai păstrez întipărirea frumoasă şi
;ă mă sui încet, să nu calc decât pe anumite locuri totodată înălţătoare a acestui zbor, ca un scriitor nu
;i sârme. Şi mă băgai în o cutie provăzută cu un am lăsat nescrisă şi comedia asta, iar când voi face
;caun, iar la spatele mele, la cârmă, se aşeză pilotul. un zbor mai mare, cred că atuncea vă voi spune
Jn soldat, care-i cunoşteâ meşteşugul, la comanda de mai multe din amintirea lui.
,pune“ şi „scoate“, învârti ca de un şurub helicea şi
i dădu drumul. Deodată dihania a înaintat o bucată
>e pământ ca un automobil, şi deodată m’am simţit
:ă plutesc, iar când privii în jos, mi s’a părut casele,
>omii, oamenii şi dobitoacele şi căruţele, ca nişte ju- PfCuncilorul
:ării de plumb şi lemn ce le fac părinţii dar copiilor
or la sărbători. Iar de ce pluteam, de ce din când La răsărit, în fundul zării, mijeşte-o giană de lumină...
n când, simţeam nişte svâcniri în sus a aparatului; Aripa nopţii obosită prin văi se strânge ’nfiorată:
Tăcere-adâncă... Dar, cu ncetul, lăsând sălaşu-ide hodină,
e înălţă, până mi se părură lanurile, casele şi pomii
Se redeşteaptă zvonul vieţii la lupta vieţii necurmată.
:a scrise pe hartă. Mă uitam în jos şi mi se părea
:ă visez, dar aveam o mulţumire mare, o bucurie de
opil, şi fără să mă gândesc câtuş de puţin la pri- Pe-acelaş drum, unde-şi purtase şi tatăl viaţa lui trudită,
Cu sufletul bătut de-obidâ, pe-ogor soseşte muncitorul.
nejdie, fără să-mi fie frică. Iar pământul mi se părea Plecat, cu braţele acordate, îşi sapă brazda nţelenită,
iproape ca şi cum aş fi fost în podul unei case.
Din sânul căreia aşteaptă de ani să-i râdă viitorul.
fântul însă eră la largul lui; mă isbeâ cu pletele lui
lecunoscute peste obraji, ochi, gata să-mi svârle
Căzut pe gânduri, sapă ntr’una... Şi, cum pe boltă, sfântul
»chelarii, şi-mi trimitea aerul în nas, în gură, îmi umplea [soare
ilămânii, sufletul de sănătate şi sburdălnicie. Dar Podoaba pletelor bogate acum pe fire-şi răspândeşte,
leodată, făcu un ocol şi văzui Bucureştiul ca din Ca o răsplată, îi trimite, din slava lui strălucitoare,
r ârful unui munte: părea că’s nişte pietre de domino O rază, care, surăzăndu-i, cu aur sapa-i poleieşte!
>e o masă verde şi simţirăm că ne coborâm şi lu­
A. MÂNDRU. — C.
xurile încep să se vadă mai mari, fără însă, să simt
iltceva, decât părerea de rău că nu zbor mai mult,
i decât aceeaşi întipărire pe care o avusesem de
itâteaori în vis, când mi se părea că pic de sus, până RĂVAŞUL de dragoste
ând paserea făcu o pantă oblică şi se lăsă cu aceeaşi TRISTAN BERNARD
işurinţă şi cu iuţeala unui cocostârc, cu osebire că atin­
gând pământul, făcu un ocol şi se opri pe locul de Ce păcate, în plină vacanţă, sub un cer de o senină­
>e care plecasem. Fericit, dar cu ochii lăcrămând de tate absolută, în faţa mărei abea încreţită de va­
ânt, m’am dat jos. După mine cu aceeaşi bucurie au luri, ce păcate pentru tânărul Adolphe de a fi chinuit
burat şi alte persoane. de ceva, fără ca el însuş să-şi dea bine seamă de ce.
Se gândeşte el oare la boala sorioarei lui, care
Când să plec, se însera; soarele să lăsase galben,
rudit, după forturi şi noaptea din ce în ce îşi ţeseâ n-a putut părăsi Parisul, unde încă nu s’a vindecat de
lânza de borangic negru. Iar unul din oamenii de ţară o bronchită? Nu, căci gândul acesta a statornicit eri
are fuseseră de faţă, se apropie de mine şi-mi grăi: toată ziua întrinsul, încât acum s’a obişnuit cu el.
Se gândeşte el la banii pecari îi datoreşte? Nu,
„Domnule, nu m’aş sui într’aceea, măcar să-mi
căci sfârşitul lunei e încă departe.
lai lumea de pe lume.
La calul său care şchiopăte'ază ? Nu, căci dacă
— Ce crezi!, grăi altul, ăştia care zboară trebue şchiopătează, n-are nevoe să-l călărească, alegându-se
ă aibă spiriduş. astfel cu o plăcută dispensă de a umbla câteva zile
— O fi având, le spun eu, e spiriduşul cura- călare.
ului şi al îndrăznelei. însă toate paserile astea, a- Atunci să vede că e mâhnit de faptul că, dimi­
luc în timp de războiu, şi foloase mari. Bunăoară vrei neaţa la sculare, şi-a adus aminte că e marţi, ziua când
ă ocupi o cetate, un oraş, să treci nişte munţi, unul trebue să scrie dragei lui.
le iştia cu o maşină, poate şti dela o înălţime Dna Chernuzon se aflâ cu soţul ei la poalele
iarecare, unde sunt ostile duşmane, la cât ar putea Pirineilor. Ea şi Adolphe, nu-şi scriau decât la câte trei
ă fie numărul lor, dacă oraşul e întărit ori ba. Şi zile, ca să nu fie nevoiţi să se prezinte prea des la