Page 9 - 1925-02

30—I. 1925 ------------------------------ - - - - - - - - - - - C O S I N 2 E A N A - - - - - Pag. 25

pierdut în codru? La asta se aş­ trenul se apropia năvalnic. Încă o R U S T I C E
teptase el şi îşi puse în gând, să clipă.
nu se mai întoarcă. Va trăi el oare­ Şi-a pus toată puterea des- Răzoarele copilăriei
cum, ori va muri de foame. — Săr­ nădejdii.
manul Burcuşel, merge trist, — lă­ Smucindu-se, — funia s’a des­ Teofil Bugnariu
crămând. făcut niţel şi Burcuşel s’a răsturnat
Ajunseră în vale. P'aici ducea lângă şine. — Numai piciorul de Azi m’au chemat cu glas de vânt spre
linia drumului de fier. dindărăt a rămas legat strâns de Pe dealurile noastre ruşinii [ele
La o margine: mlaştină şi tres- şine. Răzoarele copilăriei mele;
tiş uscat. Nu putea să-l libereze. Ş’acuma pasul rar şi 'nfiorat
Niculifă s'a oprit pe umplutura In clipa următoare locomotiva i-a Pe dealurile tolănite ’/z soare
drumului de fier. S’a uitat împrejur, tăiat piciorul. Mi-l poartă In suişuri cotitoare
că oare nu-i vede cineva, — apoi A simţit o sâgetare prin tot cor­ Cărări bătătorite 'n lut uscat.
îngenunchind, a început să scor­ pul, — o durere sfâşietoare. N'avea
monească pietrişul de sub şine, cu putere să se mişte. Gemea, urla De-asupra amintirilor senine
mâna. de durere. Trenul a trecut, iar Ni­ Fugarnici anii vremea şi-au cernut
Burcuşel s’a cutremurat, începuse culiţă înjura din trestiş. Şi sufletul împins de doruri vine
să înţeleagă. — Niculiţă — stăpânul Burcuşel s’a ridicat cu greu. Să-şi regăsească ’ntârziat pe dealuri
lui, prietinul lui din copilărie, — Avea un singur gând: să-şi mai Trecutul blând, seninul lui trecut.
vrea să-l lege de şine, ca să treacă vadă odată stăpânul. — să-i lângă
trenul peste el. S’a înfiorat şi la măna, — apoi luându-şi rămas
pătruns o jale adâncă. — Doamne, bun, să plece în lume, să moară O! n'am mai fost de-atâţia anipe-aici
— avea-va Niculiţă suflet să făp- de durere ori de foame. S‘a apro­ Şi paf că azi în fiecare floare
tuiască cruzimea asta ? Aşa să răs- piat încet de locul unde se ascun­ Şi 'n fiecare măcieş din lunci
Dlătească el credinţa şi slujba lui? sese Niculiţă. Cu glasul cald şi sufletul de-atunci
Va uita oare că el i-a mântuit viaţa? La fiecare pas îl săgeta durerea, Copilăria-mi râde pe răzoare...
Niculiţă i-a înfăşurat toate labele şi el gemea dureros. ...Văsduhu-i cald şi gândurile vin
cu funia, — pe urmă l'alt gat peste Dar pe Niculiţă l‘a cuprins frica Ca nişte paseri albe de departe
mijloc. văzându-l venind. Se temea că Purtând în ciocuri ramuri de măslin,
Burcuşel stetea cu răbdare — Burcuşel o să se răzbune. — Solii de pace şi seninătate. —
suferea să-l lege, fără să încerce Când l’a văzut, a luat-o la fugă
scăpare. prin trestiş, spre stâna lui. Cărările sunt albe ca de mult
îşi privea nemilosul stăpân cu Pe Burcuşel l‘a cuprins mirarea Prin ierburile pline şi înalte...
privirea înduioşată, plină de ponos, şi jelea ... Şi lanurile 'ntinse-s înspicate
întrebătoare. — Cum. aşa puţin mă cunoaşte, Ca 'n alte vremi, şi-aceiaşi încă sunt
> Niculiţă, isprăvindu-şi munca, s'a — încât să teme că îl voi muşca? Pe coasta sfâşiată de cărări
depărtat fluerând, fără să-l privească. Aşi putea s‘o fac eu asta? — Nu ! Salcâmii îmbrăcaţi de primăvară...
S’a ascuns în trestiş, să se desfă- -Mai bine să mor... — Şi satul alb e tot acolo jos
teze în priveliştea când va trece Pe urmă, — urmărind cu pri­ întins de- a lungul drumului de ţară...
locomotiva peste cânele lui, şi-l virea dureroasă pe cel ce urca
va sfărâma în bucăţi. grăbit coasta dealului, a început de Doar numai casa veche şi curată
Bucurşel aştepta’ liniştit, nu se nou să plângă ... Cu streşina ’nvălită 'n fum
zbătea, nu schelălăia. — Avea o Abea sore seară a pornit şi el Din locurile dragi de altă dată
rază slabă de nădejde, că în sfârşit la drum, iar jelea se ţinea după' el. N'o mai zăresc la margine de drum...
îi va fi lui NicuFţă milă de el şi-l Mergea şi nu ştia unde, nădăj­
va deslega. duia şi nu ştia ce. — Şi când zăresc cu ochii împânziţi
A trecut o jumătate de ceas, când Şi cum mergea şchiopătând, să­ De lacrima aducerii aminte
fumul locomotivei ce venea, s’a zărit getat la fiecare pas de o durere Spre satul mic cu plopii risipiţi
in depărtare. L’au văzut amândoi. ucigătoare, lăsa pe urma lui o Asemeni unor umbre ’ncremenite,
— Niculiţă şi Burcuşel. dungă lată de sânge. De acolo din adâncurile zării
— Acum, poate acum se va în­ Puterile îi sleiau din ce în ce,— Stăruitor îmi pare că mă cheamă
dura, îşi gândea Burcuşel. noaptea s‘a coborît repede peste O fluturare albă de năframă
Apoi simţea cum sună pământul, hotare. In pânza viorie-a înserării...
dând un sunet surd, tremurat. La Şi-a aflat un culcuş lângă o că­
întorsătură s’a ivit locomotiva şi piţă de fân, şi s'a culcat să hodi­ ... Şi cum cobor cu înserarea ’n sat
Burcuşel s’a cutrumurat în tot cor­ nească. Pe drumul icuit între ogoare,
pul. Aşadară, asta-i soartea lui, In mintea lui se perândau toate Prin împânzirea umbrelor domoale
să-l sfarme trenul, drept recunoş­ clipele vieţii lui, care se sfârşea a- Ca un drumeţ tăcut şi ’ntârziat —
tinţă pentru credinţa lui. cum atât de induioşetor. Când sufletul îmi arde în văpaie
Trenul se apropia. Acum îşi vedea Şi — abia acum, pe pragul De amintiri şi ’nvolburări de griji,
sfârşitul. Niculiţă nici nu mai putea morţii, i-a venit, sermanului câine Cu glas sglobiu de zurgălăi fugarnici
să vină, chiar să fi voit. — L’a cu­ în minte să se întrebe, că oare: de De ce alergi prin iarbă şi mă strigi
prins desnădejdea. Fără se vrea, — ce zic oamenii că ei au suflet, ’iar Copilărie scumpă şi ¿bălaie?...
a început să se zbată din toată pu­ animalele n‘au, — când chiar şi
terea. fiarăle răpitoare spun, că animalul
Schelălăia dureros zbătându-se, cel mai fără de suflet este: omul.
dar nu puţea şă se deslege, iar — Viclean, — nemilos,—[lacom şi laş.