Page 7 - 1925-17
P. 7

15 —IX. 1925 --------------------------------  C  O  S  L  N  Z  E    A  N    A                 Pag. 231

   spre  munţi.  Aveam  de  gând  să  trec   lui“  m’am  reîntors  în  Ardeal.  Când  doi  de  ani  în  vârful  Carpaţilor,  că
   prin „vama cucului“, cum îi ziceam   am  sosit  acasă  şi  i’am  povestit  ta­  „n'ai  voe,'  şede  astăzi  cu  mine  la
   noi.  Altcum  nici  nu  se  putea,  fiind   tălui  meu,  m’a  cam  mustrat,  dar   masă  în  Ardealul  desrobit  şi  în­
   paşaportul  meu  pentru  Germania.   observam  din  vorbele  şi  întrebările   chină în sănătatea „României marii“
   Cu ajutorul unui cioban apoi, căruia   lui, că era mândru de feciorul său.  Conul  Vasile  tăcu,  apoi  dupăce
   i-am  plătit  bine,  am  putut  să  ajung   Aşa  am  păţit  eu  cu  vorba  „n’ai   îşi  şterse  pe  furiş  o  lacrimă  ivită
  ✓  pe pământul românesc. Mă strecu­  voie,“  dragă  ’  nepoate  şi  domnule   în  colţul  genelor,  ne  privi  zimbitor
  rasem  printre  pichetele  de  grăniceri   locotenent.  Şi  ce  fericit  mă  simt  eu   şi în timp-ce musica începu să cânte
   unguri,  fără  ca  ei  să  mă  f.  simţit.   astăzi,  când  uniforma  aceia,  care   „La  arme,“  îşi  duse  păharul  la  gură
   Dar  când  eram  mai  vesel,  mă  tre­  mi-a spus mie, acum patruzeci şi  şi îl goli.
   zesc,  că  răsar  înaiote-mi,  ca  din   <¡3©©©©©©©©©©©©©©^©©© 'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd ©©©©©©©©©©©©
   pământ, doi soldaţi cu căciule :
    — Stai!
     Ştiam  că  ordinul  militar,  e  ordin.
   M’am  oprit  în  loc  şi  am  aşteptat.
   Soldaţii  se  apropiară  de  mine,  apoi   UN CÂNTEC DE IUBIRE
   mă  întrebară:  „cine  eşti“?  şi  „ce
   vrei“ ?                                            A  M  I N  T  I R  I   D  I N    T  E  M  N  I Ţ  Ă
     Le-am răspuns, că sunt român
   ardelean şi că vreau să merg, să
   văd România. Unul dintre soldaţi,                            DE SEPTIM1U POPA
   începu să mă măsoare din ochi, de sus
  i până jos, apoi clătină din cap şi   Când  mă  duceau  Ia  procuratură   de  ani.  Şedea  pe  dunga  patului,  cu
  ! zise:                             ar  fi  trebuit  să  mă  bucur:  scăpăm   capul aşezat în palme.
    N’ai voie, domnule !              doar  pe  un  ceas  ori  două  de  aerul   —  Mi-aţi  dat  ortac?  —  am  zis
     „Eu  n’am  voie“?  —  îi  răspunsei   cel  greu  al  închisorii  şi  de  trista  ei   temnicerului  fără  să-mi  pot  ascunde
   mirat.                             singurătate.  Dar  până  la  procura­  un zâmbet.
     „S’ar putea oare, ca tn român-   tură  erau  patru  strade  şi  pentru  un   —  Nu  sunt  celule  goale,  —  îmi
  adevărat, să nu aibă voie?          biet  popă  românesc,  cu  obrajii  subţi   răspunse  acesta.  —  A  trebuit  să-l
    Soldatul  încruntă  din  sprâncene,   şi  galbeni,  cu  ostaşul  înarmat  îna­  aducem aici. ..
  apoi  răspunse  iarăşi,  dar  mai  răstit   poia  lui,  era  un  drum  destul  de   —  O,  fie  lăudat  cel  de  sus!  —
  acum:                               chinuitor.  La  fiecare  pas  trebuia  să   am  mai  zis,  în  vreme  ce  el  învâr­
                                      înfrunt  privirile  dispreţuitoare  ale  tea (heile.
     „Ai înţeles,domnule, că n’ai voie“?!
                                      trecătorilor,  să  ascult  cuvintele  lor   Ne-am  împrietenit  repede.  Era  un
     „Ba  tocmai  am  şi  încă  foarte   de  ocară  şi...  să-mi  plec  capul  la   băiat  bun  şi  cuminte,  de  pe  Câmpia
  mare  voie,  să  văd  România.  Ori   pământ, să tac şi să înghit...    Ardealului  şi  îl  chema  Ion.  In  seara
  credeţi  doară,  că  veneam  eu  atâta   —  Câne spurcat!               cea  dintâiu  nu  ne  puteam  isprăvi
  cale  de  departe,  dacă  n’aş  avea                                    poveştile.
   voie“?..                             —  Ticălos trădător de patrie!      Povestea  lui  era  destul  de  tristă
     Soldaţ i văzând, că nu o pot scoate   —  împlântă  suliţa  în  el,  nemer­  şi destul de ... hazlie ...
  la  capăt  cu  mine,  mă  luară  înainte   nicul,  că  şi-a  trădat  patria...  Ori...   Soldat  în  armata  ungurească,  era
  şi mă duseră la pichet.             las’  să-l  spânzur  eu  de  cel  dintâiu   în  concediu  de  trei  săptămâni.  11
    Mă  credeau  ceva  „şpion“  şi  mă   stâlp... Pfui!..,                trimisese  tatăl-său  la  Cluj  în  nişte
  păzeau bine.                          S’a  întâmplat  odată,  că  soldatul   afaceri  şi  cineva  îi  furase  toţi  banii.
    Am stat acolo vreo câteva ceasuri,   care  mă  ducea  era  un  român  de   Dar  el  cunoştea  pe  un  avocat  ro­
                                      pe  Mureş.  Venea  trist  înapoia  mea
  pânăcând  a  venit  un  ofiţer  de  con­  şi  tristeţea  lui  îmi  făcea  mult  bine.   mân  din  Cluj  şi  s’a  dus  la  el  să-i
  trol.  Parc’ă  îl  văd  şi  acum.  Era  un   Am povestit împreună şi ne-am tre­  împrumute bani de drum.
   copil tinăr, dar foarte inteligent.  zit  deodată,  că  mergem  pe  lângă   Advocatul  acela  însă  era  bănuit
     Cu  ofiţerul  m’am  înţeles  deplin.   case,  pe  trotuar.  Un  ungur  s’a  oprit  că  are  legături  cu  România  şi  că
  I’am  spus  că  a  nu  avea  voie,  la   în  dreptul  nostru  şi  s’a  răstit  către  în  toată  săptămâna  îl  cercetează  un
   noi  Ardelenii  înseamnă,  a'  fi  rău   soldai:                       curier  îmbrăcat  în  straie  ţărăneşti,
   dispus.  Ofiţerul  râse  vesel,  apoi  mă   —  Nu  ştii,  că  trădătorii  de  patrie   un  spion  de  dincolo  de  Carpaţi.
  [  bătu  pe  umăr.  E  de  prisos  să*  vă   nu-s  vrednici  să  calce  pe  trotuar?   Cum  jandarmii  tocmai  erau  de  pază
   spun,  că  ne-am  îmbrăţişat  ca  nişte   Treci prin mijlocul drumului!  la  poarta  advocatului,  înhăţară  pe
  fraţi,  cari  nu  s’au  văzut  de  mult.   Nu  m’am  putut  răbda  să  nu  şuier  bietul  Ion,  îi  deteră  câteva  lovituri
  Ba, dacă îmi aduc aminte bine, mi­  printre dinţi, dar aşa, ca s’audă şi el:  cu  patul  puştii  şi  acum  ...  iată-1
   se  pare  că  eu  am  şi  plâns  de  bu­  —  Ticâlosule !___           aici ...
  curie.  Ofiţerul  mă  însoţi  până  în   Ostaşul  îl privi  o clipă năuc, apoi   —  Să  ştii  părinte,  —  îmi  zise
   oraşul cel mai apropiat.           — o luarăm prin mijlocul drumului.  însfârşit  încleştându-şi  pumnii,  —
    Aici apoi, cu ajutorul lui îmi câş­  La  procuratură  am  isprăvit  de  că  dacă  scap  de  aici,  mă  duc  pe
  tigai  actele  de  liberă  circulaţie.  Am   astădată,  —  destul  de  repede,  mi-au   câmpul  de  răsboiu.  Voiu  şti  eu  s’a-
  petrecut  în  România  câteva  săptă­  mai  adresat  câteva  întrebări  şi  m’au  jung  în  oastea  românească,  şi  când
   mâni  şi  pot  să  vă  spun,  că  am  fost  trimis înapoi la temniţă.  vor  împlânta  steagul  românesc  pe
  primit  pretutindeni,  cu  braţele  des­  Când  temnicerul  mi-a  descuiat  temniţa noastră, voiu fi şi eu aici..-
  chise.  La reîntoarcere mă  *  însoţiră   uşa  celulei,  la  început  nu-mi  cre­  După  cină,  ori  mai  bine  zis  —
  |  câţiva tineri,  cari îmi  deveniră pri­  deam  ochilor.  In  celulă  mai  era  un   după  vremea  cinei  —  aveam  obi-
  etini.  Şi  apoi  tot  prin „vama cucu­  om;  un  băiat  ca  de  douăzeci  şi  unu  ceiu să-mi cânt unele cântări, di-
   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12