Page 7 - 1926-07
P. 7

14—11.1926 ----------------------------- - - - - - - - - - -   C  O  S  I N  Z  E  A  N  A    —  ----------------------------------- Pag. 67
                         !     -  ‘    , „
          ten,  şi  dansul  lor,  pe  care  îl  iubiau  acum  păreau  şi  mai  negri  şi  adân­  dau  în  dosul  unei  clădiri  de  piatră.
          amândoi,  era  o  minune..,  Ce  bine  cimea lor îl durea pe Ioniţă...  Se  vedea  prin  ele  numai  un  perete
          era.  La  toate  balurile  erau  primii   „lată-le!..   Se   apropie...   Trec  sur  şi  sus  de  tot  un  colţişor  alba­
          dansatori.  Când  a  plecat  el  la  ar­  chiar  pe  lângă  panere...  Doamne!..  stru.  Acum  era  în  amurg,  şi  în  ca­
          mată  a  plâns  şi  ea  cu  Catincuţa...  Se uită şi la mine!..         meră era întunerec deabinelea.
          A  plâns  şi  el...  Atunci  a  fost  sigur   Ioniţă  vrea  să  strige  de  durere,   Invalizii  şi-au  ocupat  paturile
          că  Ludmila  îl  iubeşte...  Da,  da...  A  să  strige  tare  să  audă  toată  lumea,  pregătite  pentru  ei  şi  îndată  s’au
          plâns... Ochi albaştri...           dar  un  nod  se  ridică  în  gât  şi  el  .lungit  pe  aşternutul  de  paie.  L’au
             Şi iar visul lui Ioniţă se curmă...  nu  poate  scoate  de  cât  un  scârţiit  scos  şi  pe  Ioniţă  din  paner  şi  l‘au
             Fotografia  unde  este  Catincuţa  şi  răguşit...                    trântit pe un pat.
          Ludmila-o  simte  la  piept  în  buzu­  „Nu-i, Catincuţă dragă, nu-i... De­  „Dreptatea...  murmură  Ioniţă,  ne
           narul  cel  încheiat,  dar  n’o  poate  geaba  îl  aşteptăm...  N’o  să-l  mai   mai  putând  suporta  suferinţele.
          •vedea  până  cineva  nu  vine  să  i-o  vedem deacuma niciodată, îmi spune   Dreptatea... Vorbe goale... Minciună,
          arate...                            mie inima... Nu-i printre cei vii...“  minciună-ă-ă  !...  Monştrii!  Când  se
             Sgomotul  ce  se  ridicase  în  vagon   Ioniţă  aude  această  voce  dum-   va  sătura  lumea  de  sânge?...  Oh
           1*a deşteptat pe Ioniţă. Nu pricepea  nezeească,  a  cărei  muzică  fină  îi   sânge,  sânge...  Curg  râuri  de  sânge
           deodată  ce  este.  Deabia  mai  târziu   varsă  în  suflet  atâta  durere,  recu­  şi tot nu e de ajuns...
           a  înţeles  că  se  apropie  de  Chişinău.   noaşte  ochii  albaştri,  acum  tulburi
                                                                                     „Scoală,  nenorocireo,  să  te  în­
           Dar  slăbiciunea,  care-1  dobora  me­  de  lacrimi,  recunoaşte  parfumul  ce
                                                                                   dop  !“  strigă  deodată  o  vace  groasă
          reu,  iar  l-a  cufundat  într’un  somn  se  răspândeşte  în  urma  ei...  Vede
                                                                                   deasupra lui Ioniţă.
          greu.                                apoi  cum  se  depărtează  fiinţele
                                                                                     Ioniţă  a  tremurat  de  frică,  s’a
             S'a  deşteptat  a  doua  oară  de  o  scumpe,  cum  dispar  într’o  uşă  mare
                                                                                   uitat  speriat  pe  gaura  măscii  şi  a
           lovitură  în  paner.  Doi  soldaţi  voi­  ca  nişte  vise  dulci,  fără  a  bănui-pe
           nici  au  înhăţat  panerul  în  care  era  cine  lasă  în  urmă  pentru  totdeauna   bolborosit:
           Ioniţă şi au pornit spre ieşire.    şi apoi nu mai vede nimic...          „Nu, frate, nu vreau...
             Pe  Ioniţă  l’a  cuprins  o  groază.   Patru  platforme  pline  cu  invalizi   „Dute  la  dracu  dacă  nu  vreai“,
          Se  temea  să  nu-1  mai  lovească  de  străbăteau  mai  apoi  încet  pe  străzile   înjură soldatul şi plecă la alt paner.
                                                                                     „Oh  nu,  nu  pentru  asta  trăieşte
           ceva  soldaţii,  se  temea  de  înjură­  Chişinăului spre azilul invalizilor din
                                                                                   omul, nu!... E o greşală!... Dreptate!...
          turile  lor,  de  puterea  lor,  de  toate  partea  de  răsărit  a  oraşului.  Ioniţă,
           îi era frică...                     gârbovit  de  durerile  ce  le  îndurase,   Sânge... cui îi trebuie ?.. Nu... Mamă,
             Până  ce  să  sosiască  platformele   întindea  acum  gâtul  să  fie  mai  înalt   scumpa mea mamă... Ludmila... Ta­
           pentru  transportul  invalizilor,  cele  în  panerul  lui  şi  privia  cu  nesaţ  în   tă...  Catincuţă...  Voi  toţi...  Ah  sânge
                                                                                   nu, nu trebuie...
           cinci  panere  au  fost  aşezate  pe  pe­  jur.  Toate  ungheruşele,  toate  pietri­
          ron  sub  peretele  gării  ca  să  nu  se  celele  le  cunoaştea  atât  de  bine...   Aşa  şopteau  buzele  învineţite  ale
          împiedece lumea de ele.              Totul  îi  era  atât  de  scump  şi  totul   lui  Ioniţă,  dar  soldatul  era  ocupat
             Pe  peron  era  multă  lume,  erau  săruta  în  gând,  luându-şi  rămas  bun   lângă  alt  paner  şi  nu  da  atenţie
          soldaţi,  erau  femei  dela  ţară  cu  de­  pentru totdeauna...          bâlbâitului smintiţilor din război...
          sagii  în  spate,  erau  femei  dela  oraş,   Şi  îi  părea  lui  Ioniţă  că  el  stă
                                                                                     N.  B.  Dşoara  Elena  Dobroşinschi  este
           erau  copii,  negustori,  erau  oameni  în  coşciug,  iar  în  jurul  lui  toate  îl
                                                                                   învăţătoare  în  comuna  Vornlceni,  judeţul
           de  toată  mâna.  Unii  plecau,  alţii  plâng pe dânsul...              Lăpuşna,  în  Basarabia,  şi  una dintre puţi­
                                                                                   nele  scriitoare  basarabene,  cari  mânuiesc
          întâlneau sau petreceau pe cineva.     Ioniţă  ar  fi  dorit  să  sară  din   cu aceeaşi uşurinţe şi versul şi proza.
             Privia  Ioniţă  la  toată  învălmă­  platforma aceasta nesuferită, să aler­
          şeala  aceasta,  pe  care  altădată  nici  ge  la  deal  spre  casa  lor,  să  plângă,
          n’ar  fi  observat-o  poate  şi  se  gân­  să-i  sărute  pe  toţi,  să  le  spuie  ce
          dea:                                 a  suferit,  să-i  roage  să-l  ţie  acasă,
             „Cât  de  fericiţi  sunt  toţi  aceştia...  s'o  vadă  şi  pe  „ea“...  dar  nici  o
          se pot mişca cât vor şi...           mişcare  n’a  putut  face  în  panerul
             Dar  deodată  s’a  întunecat  în   lui  nou...  Numai  lacrimi  grele
          ochiul  lui  obosit  şi  nu  mai  vedea  curgeau  sub  masca  neagră,  unde
          decât două figuri.                   nu le vedea nime...
             îmbrăcate  în  negru,  ele  străbă-   In  faţa  azilului  platformele  s’au
          teau  încet  prin  mulţime  şi  priveau  oprit  şi  panerele  au  fost  duse  înă­
          ^u multă atenţie la fiecare rănit   untru  cele  dintâiu,  căci  se  făcea
             „Ce triste şi ce palide sunt!..  sara şi soldaţii aveau mult de lucru.
             Ochii  negri,  frumoşi  ai  uneia  din   Camera  unde  au  dus  panerele
          femei,  cum  erau  şi  ai  lui  odinioară,  era mare, cu patru ferestre mici ce
   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12