Page 2 - 1926-41-42
P. 2
Pag 398 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - C 0 S I N 2 È A N A ------------ -------------------------------------17 — X 1926
H E N R I C I B S E N
— 1906—1926 —
d e A U R E L D E C E I
Când intri în epoca modernă, în dorinţele nedefinite; pasiunile ce ţâş istoriei spiritului în general; pe
portice, printre o sumă de busturi nesc cotropitor. Nimicind stăvilarul lângă covârşitoarele proporţii cuce
dispensabile, te isbeşte un cap mate, inimii, trebuie să ie tacrifici în în rite în dramaturgia tuturor timpu
furtunos, cu părul ca muşchiul fior tregime ideii, care te va face să rilor ; dacă şi simbolismul îi dato
durilor, cu ochii ca tăiuşul adevă par vii, prin forţa ei mistică. Deaceea rează câteva pungi — căci e recu
rului şi c'o gură care exprimă, printr'o teatrul lui Ibsen e un teatru de idei; noscut ca un precursor; el însuş
contracţie amară a coifurilor, seri idei goale şi ascuţite ca icebergurile scrie undeva: „eu nu caut niciodată
ozitate, îndârjire,combativitate, ironie. Mării Albe. Bieţii oameni, asemenea simbolicul în ceeace scriu; descriu
E Henric Ibsen. specirelor întoarse pe pământ, mânate numai ceeace am văzut. Simbolicul
u
Intre fizionomia şi opera lui e o de un singur gând, în piesele sale vine delà sine — nicipsihanalismul,
corespondenţă desăvârşită. se desbracă de veşmintele umane, această „achiziţie a veacului al XX-
Teatrul lui, acum după o jumă alergând furibunzi după un miraj: l e a n u l poate neglija. Căci ce
1
tate de veac, e viu încă. Şi nu va descătuşarea din angrenajul preju sunt „Strigoii" altceva decât o probă
muri niciodată, căci actualitatea pro decăţilor infuzate în societate, — pentru această teoriepsiho-patologi
blemelor şi a personagiilor lui e spre culmile pure şi s mbolice din că, care exista anterior şi a fost numai
fără răsărit şi fără apus. Idealismul „Ziua învieriiNici o mirare, deci, codificată şi botezată de dr. Freud.
moral de care sunt îmbibate piesele dacă apar ca nişte marionete, cu Privit însă c'o păreche de ochi
sale, e din domeniul veşniciei. Eti- cari Ibsen se joacă arbitrar. S’ar moderni {A. Farinelli: La tragedia
cismul lui, însă. deşi e un lucru putea vorbi de o caracteristică a lui, di Ibsen), edificiul acesta te în-
universal, totuş poate ji localizat în în acest sens: lipsa de iubire păti f io ară, cum îi înfiora pe anticii Greci
asprul nord, între austerele peisagii maşă a personajiilor. Rupte din spi ■ tragediile celor trei. Vio ţa, in con
de ghiaţă, de unde a crescut figura ritul său ele totuşi par degajate de cepţia lui Ibien e străpunsă de un
lui, ca proiecţia soarelui pe cerul orice legătură intimă cu autorul: adânc tragism Personagii le Iul, în
polar, căci de câte ori te apropii de sunt azvârlite pe scenă să se mişte deobţte, luptă şi sucombă; singura
el te pătrunde frigul neînduplecării numai spre a înobila omul, spre a-l Nora are deschisă uşa viitorului,
lui, te sfredelesc întrebările ce ţi le transforma. Toţi discută, toţi fac dar după câte suferinţe J Sărmanele
ridică subit în cale. Lumea plămă morală — uneori apăsător de mult lui făpturi, sunt silite să aziste la
dită de Ibsen se învârteşte aproape —; e o lume aparte. Scenele lui, atât năruirea propriilor idealuri! In a-
exclusiv în această ambianţă rece şi de ermetice şi ca tehnică, sunt pre tingerea cu societatea, eroii lui erau
nemiloasă. sărate cu acuze, sentinţe, sunt un sfărâmaţi în actul ultim, planurile
Catehismul vieţii impus de el, este tribunal încruntat al societăţii, peste erau arse Toate acestea, ce e mai
tăiat, cu mâni de sculptor în granit, care, la caz de rebeliune, el aruncă trist, rezultau nu din scepticismul
dintr’un singur bloc, şi te apasă prin cu uşurinţă pedeapsa, iar uneori chiar indiferenţii, ci din cel mai limpede
imperativul absolut al voinţei de a pe zeiţa răzbunării, pe Nemesis, idealism, din idealismul intransigent
voi. Viaţa aici, unde o trăim e o chinul lui Strindberg, un alt scan al lui Brand. Delà prima până la
închisoare, ridicată pe temelia min dinav. Este o atmosferă ibseniană, ultima piesă, („Catilina“—,Zua în
ciunii, îndopată cu vicii, putrezită de care spiritualizează justiţia socială, vierii“) această curăţenie e păstrată
păcatele strămoşilor ori de tribula purtând-o pururea deasupra cape neviciată ca apa iezerelor de munte...
ţiile unei societăţi abjecte, lipsită de telor îngrozite ale oamenilor. Astfel însuş Ibsen, sărmanul, a în
eroismul individual, cu atât mai pu Aceste linii se pot desprinde din durat, afară de chinul creaţiei,
ţin de cel colectiv; e ca un răsuflu cele douăzeci şi cinci de piese ale soarta dură a creaţiilor. Dupăce
al peşterilor mucede, în fundul că lui Ibsen. problemele erau istovite, în suflet
rora minerul ciocăne şi ciocăne — E adevărat că toate acestea se ii rămânea un mare gol, o „vani
şi această imagine revine mereu — găsesc şi aiurea. Dar toate combi tos vanitatum.*
ca să spargă páretele prin care să nate astfel, fac imperiul lui Ibsen. Astfel intră el în Empireul spiri
se strecoare o şuviţă de lumină; o In acest imperiu, un loc special îl telor alese. Şi ceeace ne-a lăsat
jucărie, de care Dumnezeu nu se are femeia. Selecţiunea istorică a nouă — cari tot acolo mergem, unde
ocupă decât în treacăt, spre a râde aşezat-o mai jos, cu multe trepte s'au dus şi făpturile zămislite de
de sforţările vietăţilor ce se cred decât bărbatul. Insă ea are o parte el, — e ca o Biblie a individuali
după chipul şi asemănarea lui. Con- egală cu el, de bucurii şi dureri mai tăţii, cu rădăcini înfipte nezdruncinat
tinuativ, trecând peste puntea şovă ales. Ibsen distinge două tipuri de în dreptate, în adevăr, în iubirea
ielii, Dumnezeu poţi să fii tu, eu şi femei: cea sensuală, vârtej de pa isbucnită de pe ruinele mizerabili-
el, însă trebuie să te cauţi „pe tine timi, care îl duce şi l aruncă pe om tăţii consumate. Revoluţionar, el nu
u
însuţi , ca Peer Gynt, spre a putea în prăpastie, şi cea care linişteşte mai dărâmă, nu ia mistria şi târ
urca, împărăteşte, turnul cel mai furtunile, şi-l conduce pe naufragiat năcopul să refacă, însă din opera
mare, ca Solness. Şi acest persona la portul sigur. Ambele sunt însă lui poţi soarbe un optimism viguros,
lism complet şi acest individualism indispensabile, fiindcă sunt punctele răsădit ca un suflu invizibil, care,
extrem trebuie să sară consideraţiile de contact între omul conceput de luminate fiind ungheţele negre ale
Sentimentale, trebuie să suprime sen Ibsen şi societate; ele îl fac pe om mecanismului social, îţi curăţă lăr
timentele ce se deschid trandafirii; uman Examinat sub microscopul gimea spaţiilor spre cari îţi îndrepţi
saectele dulcege; mâniile orbitoare; istoriei literare, sau mai liber: al oânzele.
