Page 12 - 1905-02

44 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1905
săptămînî pe traifi bun, să vezî ce mai cal fîn de muscele, apă bună, aşternut din belşug,
scoţi din el! ţesală şi perie. După două luni nu-1 mai cu­
— Ştii ce, măi Române, zic efl. — Ia să-ţi noşteam. Părul lui murg, închis, căpătase lustru...
văd şi eu pe Murgu ăl lăudat. Capul să fi pus un sculptor să-l toarne ’n
Cam cit ai merge o bătae de puşcă, Româ­ bronz. Moţul se făcuse moale ca mătasea, iar
nul meu s’a şi întors cu calul: coama-î curgea ca un suvoiu de întunerec
— L-am adus, boerule! pe partea dreaptă a gîtuluî. Cînd încălecam ne
Căluţul sta afară, în viscol. Din pricina deşer- el, nu-î era de mers cît îi era de joc . . . Se
turilor goale, soldurile păreau e$ite afară, ascu­ ridica une-ori în două picioare de credeai că
ţite. M’ apropii de el şi mă uit la p : cioare: vrea să cază pe spate. Dar cînd îl încolţiam
fluerele subţiri, uscăţive, curate, fără cusur. din pinteni s’ aşternea Ia goană ca vîntul . . .
Ridic capu ’n sus: ochii lui se pironiseră pe Aşa mers de cal n’am mai pomenit: uite, să
mine, blînzi, întrebători. Un moţ de păr îi fi ţinut un pahar de apă în mînă şi nu se
cădea pe frunte, pînă ’ntre ochi. Vîntul îi în­ vărsa un strop.
curca uneori firele îl caut în gură: mai avea Se împrimăvărase în acest timp si dam lo­
doi dinţi de lapte. Mă dau pe din ’napoia lui curi la oameni, iar, asa, printre nămiezi, mă
si cerc să-i ridic coada; coada grea Dar’c’ar fi repeziam la Vitioara să văz ce mai e pe acolo,
ţinut’o cineva, Ţiu minte de la bietu’ tata — îmi spusese pădurarul că a găsit vre-o cîtîva
Dumnezeu să-l ierte! — „măi băete, calul pe tei jupuiţi de coajă şi mă duceam că- m î daQ
coadă se cunoaşte! Cînd ai da peste un cal seama eu singur. Cum ajungeam la oădure.
cu coadă grea, să ştii c’aî dat peste cal de descălecam si-mi luam calul de frîu. Pădurea
soiu şi să nu cauţi că-î slab, să-l iei! . . .“ mirosia de te ’mbăta: înflorise tămîioara. Pă­
îmi dete ’n gînd un plan. durarul s’auzia buciumînd din corn în adîn-
— Cum ţi-e numele, măi Române? curile pădureî. Copacii păreau nişte stîlpl de
— Marin, boerule! cremene ... In fund se îndesiau din ce în ce
— Măi, neică Marine, facem noi un tîrg si păreau mai supţirî, iar printre ei se deslusia
amîndoî? fâşii din văzduhul luminat al zilelor de primă­
— Da, boerule! Facem de s’o putea . . . vară . . . M"rgul meu nu mai avea astîmpăr si
— Merge la călărit Murgu’ dtale? vrea să se joace cu mine. Se lăsa uneori greu
— Merge! în frîu, proptindu-se ’n picioarele de dinainte
— De vînzare ti-e, ori de schimbare? şi fluşturind din cap. Cînd îl trăgeam spre
Românul se uita nedumerit la mine: mine, pornia repede, cu paşi mari, par’c’ar fi
— Cum de schimbare, boerule? vrut să mă ’ntreacă .. . Căldura, lumina şi
— Să-ţi dau pe Dereşu’ mefi şi să-mi dai tinereţea primăverii îl îmbăta si pe el . , .
pe Murgu’. Părea un copil nebunatec . . . Cînd îl mîn-
Românul; şiret, se scărpină după ureche, gîiam pe coamă, clipia din ochi de-ţi venia
aruncînd o glumă: să-l săruţi. . .
— Trei Dereşî de-aî dtale nu fac cît Murgu Mergeam prin pădure şi unde vedeam un
meG. teiu mă opriam si-î dam ocol să văz de nu-i
Românii de prin prejur începură să rîză cu cumva încercat. Intr’o zi dau de un teiu fru­
hohote şi unul din ei răspunse c’o glumă ţă­ mos, spintecat de sus pînă jos. Coaja era nu­
rănească : mai scrijălată, dar neluată. Hoţul voia. pe
— Mai spunea un mut ieri tot aşa.- semne, să vie s’o ia noaptea . . . Am plecat
— Lasă gluma, neică — zic eu. Mite se acasă fără să dau ochi cu pădurarul, plănuind
înnoptează şi mă mrnîncă lupii pe drum. să stau la pîndă noaptea. Zis şi făcut. . .
Românul, văzrnd că nu glumesc, ţinea la preţ. Mi-am luat revolverul şi am plecat cînd trecuse
— Să-mi dai pe Dereşu’ şi doi poli pe de­ vre-nn cias din noapte.
asupra ! Era întunerec dar Murgul meG vedea mai
— Şi-o pereche de opinci, mă — glumi un bine ca mine. L-am ţinut mai numai la pas ca
om din ceată. să n’ajung prea de grabă la pădure.
Tura-vura, ne-am învoit, aşa cum spusesem Vremea era liniştită Ai simtit dta, coane
eu şi am plecat tus trei la Rotunda. A doua Stănică, ce mireasmă dulce pluteşte în văzduh
zi am chemat pe notar la mine de ni-a făcut în nopţile de primăvară.
bilete ’n regulă şi Marin a' meii a plecat că­ Ai zice că răsuflarea pâmîntului e parfu­
lare pe deşelatele pe Dereşu’. Sînt sigur că mată .. . Une ori te-atinge pe obraz cîte un
şi-o fi zis pe drum în gîndul lui: „cam agea­ miros de tămîîoară de par’că-ţi adoarme sufle­
miii, conu Iorgu al nostru." tul .. . Şi e atîta mister si atîta frumuseţe în
Şi iac’ aşa am cumpărat eu pe Murgu, coane această undă de aer parfumat care rătăceşte
Stănică. L-am pus îndată pe traiu bun : grăunţe, aşa prin văzduh! . .. Ah! Ce mult mi -au plă­