Page 8 - 1905-04

Nrul 4, 1905 LUCEAFĂRUL 87
Se înserase de-a binele. Tunurile bubuiaO nicele cu horile înfierbîntate, cu fete şirete, cu
înainte flăcăi iuţi de picior şi răi de colţ, cu moş
Prin vii urla, plîngea vîntul. Din cerul întu­ Dorică lăutarul ce se dădea pe lîngă fete şi le
necat picura o tristeţe de moarte. Cazacu mer­ striga cum strigă flăcăii:
gea în neştire, cu gîndul la Obirşeni...
«La horă mă ’ndes, mă ’ndes
După cîtva timp intră în pofumbiştî... îl «La argea nu ştiu să ţes»!
trăgea par’că cineva de mînă să intre în po­
rumb. Stătu cîtva timp în loc, apoi intră. Po­ Uitase şi de «planşetă» şi de «stupilă» şi de
rumbul mare, ciocanii groşi ca ciomegele, ştiu- miliţie! Vîntul plîngea prin porumb şi tot la­
leţiî lung! cacisme.e. «la aşa se făcuse porumbu nul pl ngea cu el... Şi deodată peste vue-
în anu cind s’a prins Ioana la horă» ! Prin tul vintului se revărsă 'n coprins semnalul
foile uscate ale porumbului vîntul trecea şue- «adunarea» Dar Cazacu îl auzi ca prin vis...
rînd. Une-ori însă avea vijiituri cari sămănau Mergea, mergea mereu... Apoi, după cîtva
a suspine. Cazacu se gîndia la Obîrşeni. Vedea timp se opri in Ioc: «Ce fac eu» ? ... Porni
lanurile de coceni, căzînd în gura cosoarelor, iarăşi. Ciocanii de porumb fugiau pe lîngă el...
carăle de porumb curgînd în sat, drumul ţari­ «Unde mă duc»? Muşuroaiele îi puneau pie-
nei presărat pe ici-colea cu cîte o foaie de decă : de vre-o două ori era să dea ’n nas...
porumb albă ca un fulg. Şi i se ’nfăţişa cîmpul «Turna la Obîrşeni rră opresc« 1... Capu-i
trist de toamnă, cu mirişte înegrite, cu griul frigea. Vîntul părea că-I încărcat cu limbi de
răsărit de abia pe alocuri, cu ciocâlăiştile cu flăcări...
teşi de ciocani ascuţiţi, scurţi, drepţi ca nişte Seara, Florea Cazacu fu trecut «lipsă la apel».
vîrfuri de suliţe ce răsâriau de supt pămînt. Iar a doua zi, de dimineaţa, la cafea, un ţigan
Apoi, serile liniştite de toamnă îi veniră ’nainte — făcut de curînd fruntaş — se răsti la artelnic.
cu clăcile, cu furcâriile lor, cu vinul nou ce — Prezantă-te ’ncoa scurt, leat, cu porţia
ferbia mai la fiece casă de Român ! Şi dumi- lui Cazacu! c. Sandu-Aldea.

POPA VASILE.
în odaia îngustă, joasă, cu ochi de fereastră Pe după icoane sînt vîrîte tufe de busuioc şi
mici, soinnuroşi, roşcaţi de lumina cind săltă- izmă creaţă, cu miros de sărbătoare.
toare, cînd pacinică a beţigaşului de său de într’un tîrziu bărbatul se opri în mijlocul
pe masă, se plimbă cu paşi largi, se opreşte cu casei dupăce închise uşa odăii vecine. Stătu
mînile lăsate grele de-alungul trupului, apoi mult, ca împietrit, cu capul plecat, cu braţele
iar porneşte vîrindu-şî braţele unul supt cela­ încrucişate. Din cînd în cînd ofta, şi barba
lalt, un bărbat adus puţin de spate, în barba mare se zbătea repede pe piept, ca o descăr­
revărsată bogat cu mănunchiuri groase de fire care nervoasă. Afară vintul se văita prin frăgarii
arginţiî, cu mustăţile ca două coarne de ber­ negri, se învăluia pe supt streşină, înbulzindu-
bece, ce se pierd în barbă, roşcate, cu puţine se în geamurile mici, şi se depărta apoi, ca răpit,
fire albe. Din cînd în cind rămîne dună masă, într’un întuneric de să-ţi scoţi ochii, lăsînd
vrea să se aşeze pe scaun, dar iar se îndreaptă. răstimpuri mari de linişte în urmă. — Din
Pe c teva clipite capul se ridică măreţ, şi supt ochii negri aprinşi, se desprinseră repede doi
sprîncen le dese, stufoase, ard în văpăi două stropi mari şi se perdură în barba încîlcită.
diamante negre, orbitoare. Nasul de vultur pal­ Paşii se măsurară iar, hotărîţi acum spre masă,
pită, pare că miroasă în depărtări mari. şi scaunul cu spătează scîrţăi dureros.
(n casă e linişte gn.a. Din odaia vecină, pe O coală albă de hîrtie aştepta acum să i se
uşa deschisă se aude respirarea regulată a celor încredinţeze, ceeace nu ştia. Peana înţepeni
ce se odihnesc, scutiţi de răsufletele reci ale între degetele groase. Vinele se umflară supt
vîntului, ce flueră cu o mulţime de întorsături, pielea galbină-vineţie, ca nişte sforicele de un
în straşina lungă a casei, afară în toamna tîr- vinăt tulbure.
zie. în vatra rece în două colţuri doi grieri
numără clipele ce trec, cu glasul răguşit de «Măria Ta 1
atîta numărare. Sfinţii în haine largi, şterse, «De două zeci şi cinci de ani sînt aici în
ascultă cu capetele plecate, din cadrele icoane­ satul unde m’ai trimis. 25 de ani trec ca o
lor vechi, furtuna de afară. Ascultă şi par palmă la ureche, dar pentru mine au fost două
foarte adînciţi cu gîndul, ca nişte moşnegi ce zeci şi cinci de veacuri, Măria Ta! Pină am
au adurmit la un priveghiu, cu coatele pe masă. fost la învăţătură m’ai cunoscut bine, pe mine