Page 12 - 1905-12
P. 12

256                        LUCEAFĂRUL                  Nrul 12, 1905
          vreodată.  Poezia  e  subiectul  cel  mai  părăsit  al   doi să nu-1 ştie şi să nu-i cunoască dărnicia.
          lui  badea  George,  n’aduce  nici  odată  vorba   Cum se apropie nevoiaşul, badea îşi bagă
          de  ea.  Şi  imprudenţa  celui  care  încearcă  să-l   mîna in buzunarul pantalonului, îşi pipăie banii:
          spovedească,  capătă  răspunsuri  la  cari,  bun   «Ei, ce-i? AI dat de vre-un năcaz?»
          înţeles, nu se aştepta.             Şi  după  ce-1  ascultă,  îi  dă  cît  poate  şi  ctt
           Odată, o cunoştinţă nouă l-a şi întrebat:  are  ;  are  un  franc:  dă  un  franc  ;  are  cinci:  dă
            «Cum  scrieţi  Dv.,  domnule  Coşbuc,  poeziile   cinci; are un pol: dă un pol....
          cele minunate?»                                   *
           Şi  aşa  te  ia,  de  nu  ştii  dacă-I  glumă  ori  de
          vorbeşte serios:                    în  lungile  seri  de  vară,  dacă  te  brodeşti  la
           «Dumneata  ai  făcut  cîndva  comedii  d’astea?   aceeaşi  masă,  supt  acelaş  frunziş,  şi  dacă  cineva
          Nici  odată?  Uite  meşteşugul:  Te  închizi  singur   dintre  cei  pe  care-i  ascultă  bucuros,  spune  o
          în  odaie,  întorci  cheia  bine,  de  două  ori.  Iţi   amintire  din  călătorie,  ori  de  demult,  care
          scoţi  ghetele,  dacă  ai,  şi-ţi  pui  picioarele  în   pică  frumos,  la  locul  ei,  badea  George  se
          apă.  Apa  să  fie  ori  rece  ori  fierbinte,  după   schimbă,  —  pe  dată  pălăria  cenuşie  pe  care  o
          cum  al  plăcere  să  scrii.  Răceala-I  bună  la   poartă  de  obiceiQ  îi  pare  prea  grea,  se  des­
                                            copere şi o razimă de o cracă:
          descripţii.  Vreai  ceva  mai  înflăcărat,  mai  liric,   «Eu  înainte  de  a  mă  însura,  ba  şi  după
          atunci  torni  din  ibricul  cu  apă  caldă...  Te
          aşezi  la  masă  frumos,  îţi  iai  o  poză  îmbufnată   chiar,  cînd  n’aveam  ce  face,  ori  mi-se  ura,
          şi  te  uiţi  în  oglindă.  Lingă  oglindă  baţi  un   mă  duceam  Ia  gară  şi  întrebam  :  ce  tren  pleacă
          cui,  un  cui  mare,  dacă  se  poate  un  piron.  Te   acu  ?  Trenul  de  Moldova,  ori  de  Severin,  ori
          uiţi  în  vîrful  cuiului,  pînă  începe  mina  să   altul,  —  treceam  la  casă  şi  scoteam  un  bilet
          umble  singură.  In  felul  ăsta  poţi  scrie  un  vo­  încotrova.  Mă  suiam  în  tren  şi  la  staţie  mă
          lum într’o noapte, fără să bagi de seamă...»  dam  jos,  de  multe  ori  chiar  înainte,  după  cum
           Atunci  o  slabă  dogoare  îi  rumeneşte  obrajii   mi-se  părea.  Mi-aduc  aminte  într’o  vară,  era
          de  multe  ori  palizi.  Şi  dacă  te  cuminţeşti,  dacă   o  zăpuşeală,  o  arşiţă,  vai  de  om.  Nu  plouase
          nu-I mai superi, badea uită.      de  mult,  se  răsucise  holdele,  —  n’aveaîi  nici
                          *                 lăcustele  ce  bea.  M’am  dat  jos  şi  m’am  aşezat
                                            supt  un  păr  sălbatic,  între  două  drumuri,  în
           Cînd  te  chiamă  acasă,  poimîne  bunăoară,  îţi   mijlocul  sămănăturilor  prăpădite,  pe  pămîntul
          face îndată socoteala:            tare  ca  fierul,  —  pe  o  biată  iarbă  gălbejită,
           «Ce-I  poimîne  ?  Fie  ori  ce  zi  numai  Mier­  îmi  era  milă,  îmi  era  urît,  aş  fi  plîns...  Cum
          curi  să  nu  fie!  Miercuri  vin  la  noi  cucoane;   stăm  acolea,  aud  două  glasuri  cari  se  apro­
          plec  după  amiazi...  Nu  ştifi  să  mă  înţeleg  cu   piau.  Mă  uit:  Un  român  înainte,  cu  capul  gol,
          ele  :  cu  modele  lor,  tiri-tiri  1  piri-piri!  nu  ştiu   cu  cămaşa  ruptă,  înota  în  praful  de  o  palmă,
          cum  fac  ele,  cu  glasurile  alea  ascuţite,  coco­  şi  după  el,  la  vre-o  doi  paşi,  o  femee  cu  o
          loşesc  aşa  lucrurile,  că  totdeauna  ele  aă  drep­  desagă  după  umăr.  Mergeau  amîndoi  cu  ca­
          tate.  înainte  îmi  plăcea  să  stau,  de  curiozi­  petele în pămînt:
          tate.  Cele  dintîi  cari  soseau  erau  două  ve­  —  Mai  bine-î  aşa  ?  —  «N’avem  pămînt  1»  —
          cine,  mofturoase,  făcute  pe  obraz  cu  cîte  flea­  Dacă  mă  asculta-I...  —  «N’avem  pămînt!»  La
          curi  toate  1 . . .   Le  umbla  gura  la  amîndouă  şi   tot  ce-I  spunea  femeia,  răspundea  la  fel:
          amîndouă, mă rog, literate. Cum intrau pe uşă :  «N’avem  pămînt!»  Slabi,  osteniţi,  plini  de  praf,
           —  Ce  mai  face  domnul  Coşbuc  al  nostru  ?   aQ  trecut  pe  lîngă  mine,  fără  să  mă  vază.
          Ce  mal  face  ?  ...  Am  cetit  ceva  foarte  frumos   S’au  tot  dus  cei  fără  de  pămînt  şi  m’am  uitat
          de Dvoastră ! . . .               în urma lor, pînă ce nu i-am mai văzut....»
           Cind  le  auzeam  aşa,  mă  treceau  sudorile,   Şi  fiindcă  fiecare  dintre  cei  de  faţă  înţe­
          eram  sigur  că  trebue  să  vie  vre-o  prostie  I . . .    legeau  ale  cui  sînt  şi  de  unde  vin  glasurile
          Pînă  acuma  babele  astea  două,  au  fost  sin­  acelea înăbuşite, nu s’a ferit să mai spue:
          gurii  mei  critici,  în  cari  am  avut  niţică  încre­  «Ce  pae  mi-am  aprins  în  cap  cu:  Noi
          dere. ...»      *                 vrem  pămînt  I  Un  domn  mare  de  pe  atunci  —
           Cătră  cinci,  cînd  se  duce  în  tîrg  să  joace  şah,   şi  d’acum,  —  m’a  chemat  la  el,  acasă,  şi  mi-a
          iarna  mai  cu  seamă,  nu  trece  de  poartă,  fără  să   spus  răstit,  între  patru  ochi:  «Dacă  mal  scrii
          se  opriască,  fără  să  privească  Ia  dreapta  şi  la   încă  o  bucată  în  felul  ăsta,  în  douăzeci  şi  patru
          stînga, pe amîndouă trotuarele. In totdeauna tre­  de  ore  treci  graniţa!  Nouă  aicea  revoluţionari
          bue  să  aştepte  la  casa  lui  badea  George  cineva,   nu ne trebue!...»
          afară.  Ori  vre-un  funcţionar  fără  slujbă,  ori   Departe,  albeau  zorii  dimineţii.  Tăceam  cu
          vre-un  student  sărac,  ori  vre-un  popă  de  la  ţară,   toţii. Badea George căzuse pe gînduri:
          cu  antiriul  ghemuit  şi  cu  potcapul  ieşit  de  soare,   «Ar fi fost mai bine dacă rămîneam în Ardeal!»
          — popi mai ales, căci nu cred să se găsească                V. Cloflec.
   7   8   9   10   11   12   13   14   15   16