Page 13 - 1906-19-20
P. 13

410                        LUCEAFĂRUL               Nru! 10-20, 1900.
             Spre binele poporului şi-al meu,  Nu l om nedrept acela ce te ’ndeamnâ.
            Să mi te duc mireasă ’n casa mea.  în mîna mea te-a ’ncredinţat zeiţa;
                                              Ca dînsel, tu mi-aî fost şi mie sfîntă.
                         Ifigenia.
                                              Şi ’n viitor să-mî fie voia i lege.
             Prea mult te’ndurî să ’nalţî pe o străină,
                                              De ai nădejde să te ’ntorcl acasă,
             O Doamne. Ruşinată stă ’nainte-ţî
                                              Eu te desleg de orice ’ndatorire.
             Pribeagă ce pe ţermul tău nu caută
                                              Dar dacă ţi e pe veci închisă calea
             Decit odihnă, care, blînd, i-aî dat-o.
                                              Şi dacă neamul tău e izgonit
                          Toas.               Sau este stins de-o groaznică năpastă,
                                              Tu eşti a mea ’n puterea multor legi.
             Că şi de mine te ascunzi în taină
                                              Vorbeşte 1 şi tu ştii câ-ml ţin cuvîntul.
             Venirii tale, ca de cel din urmă,
             La nici un neam n’ar fi cu drept şi bine.
                                                          Ifigenia.
             Străinii se ’ngrozesc de-aceste ţermurî;
                                              Din vechea ’ncătuşare cu sfială
             Aşa vrea legea şi nevoia crudă.
             Pe tine numai te-am primit cu drag   Mi se desleagă limba ca să spună
                                              O taină îndelung păstrată. Căci
             Ca pe un oaspe scump, şi tu-ţl petreci
                                              Odată spusă, nu se mal întoarce
             Cum vrei şi cum îţi place zilele,
                                              în tăinuitul inimeî lăcaş,
             Dar aşteptam încredere din parte-ţî
             Cum se cuvine faţă de prieteni.  Aduce rău sau bine, cum vor zeii.
                                              Deci află! Sînt din neamul lui Tantal.
                         Ifigenia.
                                                           Toas.
             O Doamne, de ţi-am tăinuit părinţii
                                              Tu spui, cu linişte, o vorbă mare.
             Şi neamul mieu, a fost nedumerire,
                                              Acela ţi-e străbun, de care lumea
             Nu neîncredere. Căci, ah, de-al şti
                                              Vorbeşte ce iubit a fost de zel
             Cît de ’ncărcat e de blesteme capul,
                                              Odinioară? E acel Tantal
             Ce ocroteşti, o groază ţi-ar cuprinde
                                              Ce sta la masă şi la sfat cu Joie,
             Măreaţa inimă cu reci fiori,
                                              Şi ale cărui vorbe iscusite
             Şi ’n loc să mă înalţi pe tronul tău
                                              Şi pline de ’nţelesuri zeii înşişi
             Cu tine-alăturea, m’al izgoni
                                              Le ascultau ca prorociri de oracol?
             Din ţara ta şi, poate, m'aî da pradă, —
             Cînd nu mi-e încă scris să mă întorc
                                                          Ifigenia.
             La casa mea, sfîrşindu-ml pribegia, —
                                              El este; însă zeii n’ar fi să umble
             Amarului ce-aşteaptă pe pribeag,
                                              Cu oameni ca şi cînd ar fi deal lor;
             Pe cel gonit din casă, pretutindeni,
                                              Căci neamul muritor e mult mal slab
             Cu braţe reci, străine, fioroase.
                                              Decît să n’ameţească sus pe culme.
                          Toas.               Nevrednic însă şi hain n'a fost;
             Ori-ce-ar fi hotărît în sfatul lor   A fost prea mare ca să fie slugă
             Asupra ta şi-a casei tale zeii,  Şi numai om spre-a fi cu zel tovarăş.
             Nu mi-a lipsit, de cînd eşti tu la noi   Tot omenească-î fu greşala, însă
             Şi te cinstesc ca pe un oaspe scump,  Pedeapsa grea, şi cîntăreţil spun
             Nici binecuvîntarea cea de sus.  Că viclenia lui l-a prăbuşit
             Cu greu mă vel putea încredinţa   De sus în bezna vechiului Tartar.
             Că ocrotesc în tine-o prihănită.  Ahl şi tot neamul lui le poartă ura.
                         Ifi g enia.                       Toas.
             Din binefaceri îţi răsare bine.  Din vina lor sau a străbunului?
                          Toas.                           Ifi genia.
             Dar nu cînd le-ai făcut pentru nevrednici.   Adevărat că fiii şi nepoţii
             Fă deci sfîrşit tăcerii ’ndelungatel  Afi moştenit făptura şi puterea
   8   9   10   11   12   13   14   15   16   17   18