Page 16 - 1908-19
P. 16

468                        LUCEAFĂRUL                  Nrul 19, 1908.
                N’are el putere, nici ca să vorbească?  De  va  rămânea  şubred,  îl  voiu  îngriji!
                Ştiu  şi  eu  cum  i-o  fi;  —  cu  atât  mai   Acum  vorbesc  cu  părinţii...  Rămâi  cu  bine,
            mult se gândeşte...              Ingrid, eu mă ’ntorc la colibă.
                Citeşte ceva?                  Strânse  cu  căldură  mâna  prietinei  şi  se
             —  l-a  cetit  mama  odată  şi  de  atunci  trebue   sculă.
            să-i cetească în toate zilele.       Dar... răvaşul... murmură Ingrid.
             —  Ce zice el?                      Răvaşul ? Ce răvaş ?
             —  Mai nimic. Zace aşa cu ochii ţintă.  Ingrid  se  sculase,  îl  căută  şi  i-1  dete.  Dar
             —  Zace în odaia cea cu flori ?  pe  când,  cu  stânga,  îi  strecură  biletul  în  băz-
                Da.                          măiuţa  de  pe  piepf,  cu  dreapta  o  cuprindea
                Cu faţa spre fereastră?      strâns  de  mijloc,  sărutând-o  cu  foc.  SynnOve
                Da...  Jucăria  aceea,  care  i-ai  dat-o  tu,   simţi  lacrimi  mari,  fierbinţi  pe  faţă.  Apoi
            e atârnată de fereastră şi se ’nvârte mereu.  Ingrid  o  împinse  binişor  spre  uşă,  par’că
                De  acuma...  tot  atât!  Cât  voiu  trăi,  nu   i-ar fi fost frică s’o mai vadă.
            mă  va  putea  sili  nimeni  să-l  las;  ce-o  da   Synnbve,  numai  în  ciorapi,  coborî  binişor
            Dumnezeu!                        treptele  ;  şi,  cum  mintea  îi  eră  prea  frământată
             —  Dar...  doctoru  nu  ştie  dacă  se  mai   de  gânduri,  nu  luă  seamă  pe  unde  calcă,  făcu
            poate însănătoşă de tot...       zgomot,  se  sperie,  îşi  luă  iute  ghetele  în  mână
             Synnove  ridică  fruntea,  îşi  opri  lacrimile,.  şi  fugi  până  ajunse  la  gard;  aci  se  opri,  se
            se  uită  la  Ingrid  fără  a  zice  un  cuvânt,  plecă   încălţă  şi  urcă  repede  dealul;  sângele  îi
            apoi  din  nou  capul  şi  rămase  pe  gânduri.   clocoteâ.  Urcă  îngânând  un  cântec,  şi  alergă
            Cele  din  urmă  lacrimi  îi  lunecau  uşor  pe   tot  mai  tare  până  ce  deodată,  obosită  de  atâta
            obraji;  îşi  împreună  mânile...  şi  nemişcată,   alergare,  fu  silită  să  se  aşeze;  şi...  atunci  îşi
            părea că ia o hotărâre mare.     aduse aminte de răvaş ...
             Deodată  i  se  însenină  faţa,  s’aplecă  zim-   A  doua  zi  de  dimineaţă,  când  începu  cânele
            bitoare  spre  Ingrid,  o  îmbrăţişă  cu  foc  şi-i   să  latre,  când  vacile  trebuiau  mulse  şi  scoase
            spuse:                           din  grajd.  Synnove  nu  se  ’ntorsese  încă.  Şi
                                             cum  steteau  băieţii  şi  se  minunau  şi  se  în­
                                             trebau  unde  să  fi  fost  de  nici  n’a  dormit  la
                                             colibă? iată că sosi şi ea.
                                               Făr’  a  zice  un  cuvânt,  le  făcu  de  mâncare
                                             şi le pregăti merinde.
                                               Dealurile  mai  joase  erau  încă  învăluite  în
                                             ceaţă;  în  tot  locul  străluceau  picăturile  de
                                             rouă pe câmpul ruginiu.
                                               Ciurda  ieşiâ  mugind,  în  aierul  proaspăt  al
                                             dimineţii,  vacile,  una  după  alta,  urcau  cărăruia,
                                             iar  la  marginea  bătăturii  Ie  întâmpină  cânele
                                             şi  le  ţinea  calea;  nu  le  lăsă  să  treacă  decât
                                             după  ce  ieşiseră  toate  din  grajd.  Clopotele
                                             de  cioaie  răsunau  tremurat  dealungul  pripo-
                                             rului;  lătratul  cânelui  tăia  văzduhul,  iar  băieţii
                                             se ’ntreceau la chiuit.
                                               De  atâta  larmă,  Synnbve  alergă  pe  câmpie
                                             la locul ei drag, unde şedea cu Ingrid.
                                               Nu  plângea,  şedea  liniştită  cu  ochii  ţintă
                                             în  zare,  şi  numai  ici-colea  îşi  da  seamă  de
                                             larma  care  se  pierdea  şi  se  netezea  par’că,
                  Bourdelle, Bustul pictorului Jean-
                       Dominique Ingres.     depărtându-se  mereu.  Şi,  încet,  încet,  începîi
   11   12   13   14   15   16   17   18   19   20