Page 15 - 1908-20

Nrnl 20, 1908. LUCKAKiRUI. 487

A dam. Adam.
Nu-mi mai vorbi de razimul ştiinţei, Să fie deci! Eşti vrednic să te-ascult
De lauda asta trebui să roşesc. Şi-o să-ţi arăt cel mai ascuns altar,
Cum eu îl văd, să-l vezi tu: a d e v ă r u l .
Lucifer. Dar uită-te, nu e ’n apropiere
Au nu ’nveţi tu aleasa tinerime? Vre-un nechemat, căci e grozav cuvântul,
Aducător de moarte şi cutremur,
A dam. Dacă străbate ’n neamurile l u m i i . . .
Eu nu-i învăţ.. îi port în frâu. Le spun Veni-va vremea, o de-ar fi sosit ,
Cuvinte moarte fără de ’nţeles... Când l-or purtă sărbătorit pe uliţi...
în pace ei le-ascult’ nepricepuţii. Dar n’a mai fi copil atunci poporul!
Nătângul, biet, se miră şi socoate, Dă-mi mâna, deci, şi spune-mi că nu vinzi
Că duh trăieşte ’n vorba care sună: Ce-ai înţeles. Aşa. Ascultă dar.
Apucătură-i totul ca s’ascunzi
Ăst meşteşug de ’nşelăciune veche... Discipolul.
(In paş grăbit soseşte un discipol.) Cum tremur tot de patimă, de teamă.
Discipolul. Adam.
Te-ai îndurat şi m’ai chemat, maestre, Ce mi-ai fost zis adineaori, băiete ?
Făgăduindu-mi că vei potoli
Tot dorul meu şi setea mea de-a şti... Discipolul.
Să-i dai prilej privirii să pătrundă Că ’n adevăr eu nu ’nţeleg nimic!
Ca ochii altor mai adânc în taine.
Adam. (Cu multă grijă).
A dam.
Uite, nici eu şi nimeni altul! Crede-mi:
In adevăr, ţi-e mare străduinţa, Filozofia-i numai poezia
Ţi se cuvine dreptul ce mi-1 ceri...
Acelora de cari noi n’avem ştire.
E cea mai blândă ’nvăţătură asta...
Discipolul. în lumea ei de arătări şi visuri
Aici sunt. Arde sufletu-mi de dor, în linişte ea singură petrece.
Să pot privi a firii noastre taine, Dar vezi, tovarăşi are fără număr
Să le ’nţeleg şi mai mult să mă bucur Ce scriu pe prund cu fruntea încreţită,
Ştiind, că ’n drumul gândurilor mele Prăpastie socot ei într’o slovă,
Supuse-mi sunt şi duhul şi ţărîna... Altar e cercul... cât pe-aci să râzi
Cât de naivă-i biata comedie
A dam. Când te trezeşti şi mintea înţelege
Prea mult imi ceri. Tu, fir de prav al lumii, Cât e de jalnic jocul de pe prund!
Nu poţi vedea măreţul ei întreg. Căci până toţi cu sufletu ’n cutremur
Domnie ceri, ştiinţă, fericire... Grijesc cu teamă scrisul din ţărână
Povara lor de nu ţi-ar sdrobi pieptul în împrejur sunt curse fără număr
Având tu tot, ai fi un Dumnezeu... Şi ghiara lor înhaţă pe ’ndrăzneţul
Cere puţin şi poate se ’mplineştel. Ce-a îndrăznit hotarul lor să-l treacă,
Vezi nebunia pusă ’n calea noastră
Discipolul. Din pietatea vremilor apuse
Arată-mi deci oricare taină vrei Cum stă păzind puterea ’nţelenită!
Din a ştiinţii largă ’mpărăţie,
Cuvântul tău câştig e pentru mine, Discipolul.
Căci, uite, simt: nimica nu ’nţeleg! Pricep. Pricep! Şi ’n veci va fi tot astfel?