Page 3 - 1908-21
P. 3

LUCEAFĂRUL

                REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTA. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ
                             sub îngrijirea unui comitet de redacţie.
       Colaboratori:  I.  Adam,  I.  Agârbiceanu,  Z.  Bârsan.  G.  Bogdan-Duică,  Dr.  I.  Borcia,  Dr.  T.  Brediceanu,
       I.  Ciocârlan,  V.  Cioflec,  Al.  Ciura,  Maria  Cunţan,  I.  Duma,  Elena  Farago-Fatma,  O.  Goga,  Dr.  I.  Lupaş,
       Dr. G. Murnu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu,
                               I. U. Soricu, Caton Theodorian.


                                         Orice reproducere, fără indicarea izvorului, este oprită.


                                    Poveste.
       Eră frumoasă şi-i plăcea s’o cânle trubadurii...  Să simt întreaga mea fiinţă cum se împarte şi se pierde,—
                                        Atâta dori-e frunţii mele de-o mână care s’odesmierdel..."
       6rădina-i respiră parfumuri prin gura miilor de flori,
       Grădina ei eră orhestră de mandoline şi vioare,   Şi ea îi mângăiâ pe frunte, pe-obrajii pali, trandafirii
       Cântau, în agonia serii acorduri lungi, tremurătoare   Atâtea plete răsfirase cu degetele ei subţiri,
       Privighetorile ’mbătate de-atâta floare şi culori...  Atâtea bucle negre, blonde, atâtea bucle castanii
                                         Le parfumase cu risipa buchetelor de trandafiri!
       Dar când se isprăviâ departe lumina palidului soare
       Tăcea în umbră aiurarea întraripatelor vioare:  Privirea ei abia acuma păreâ că s’a deschis luminii,
       Cântă  domniţa  ’n  raza  lunii  şi  par’că  lumină  pământul   Abiâ acum părea că vede grădina, stelele şi crinii,
       Şi  stele  noi  creşteau  din  cântec  pe  înstelatul  labirint,   Iar  cântăreţii,  fiecare,  credea  că  el  e  cel  dintâi
       Cântau  cascadele  cu  dânsa  în  triluri  clare,  de  argint,   Ce  doarme-alăturea  de  dânsa,  cu  braţul  ei  la  căpătâi...
       lsvoare  noi  ţâşneau  în  codru  şi  florile  creşteau,—iar  vântul   în  ochii  ei,  cetiau  poeţii  poveşti  ce  n’au  mai  fost  şoptite...
       Din  gura  ei  fură  cântarea,  prelungul  frunzelor  susur,   Ca  ’n  nişte  ape  verzi  şi  limpezi,  în  ochii  ei,  pe  nesimţite,
       Şi-l împărţiâ în zări, s’audă rătăcitorul trubadur...  Li se ’necâ întregul suflet şi gândul tot li se ’necâ...
       Ueniâ atuncia visătorul cu ochii mari, cercetători,   Stăpâna mea... coboară-ţi faţa, dă-mi ochii tăi,
       Parfum de crini muriâ departe şi cântec de privighetori,   [dă-mi gura ta,
       Şi cântecul purtă ’ntr’acolo pe cântăreţul călător   O sărutare... numai una... şi gândurile fi l-e ’nchin..."
       Şi cântecu ’l duceâ ’n grădina reginei cântăreţelor...  Pălind, se ridică domniţa şi el simţiâ că i-e străini...
       Privighetorile ’mbătate de răsuflările grădinii   înamoraţi de ea, poeţii cutreierau întreg pământul
       Căutau un adăpost în umbra boschetelor de trandafiri,   Purtând în suflete parfumul şi rana ’ntâiei lor iubiri,
       înamoraţi de-atâta cântec se răzimau de dânsa crinii,   Pe inimă purtau ascunse petalele de trandafiri
       Un somn adânc ţesut din raze prindeâ cuprinsu ’ntregeifiri,   Şi ’n inimele lor sărmane melancolia şi mormântul...
       Şi ’n noaptea plină de lumină acordurile de chitară   într’un  amurg  de  primăvară  veni  un  bard  îndepărtat...
       îmbrăţişau nemărginirea, se ridicau spre bolta clară,   Şi  el  şi-a  înstrunat,  ca  alţii,  pe  sub  fereasta  ei  chitara
       Romanţe pline de iubire cântau poeţii călători,
                                         Şi  el  i-a  spus  că  ea  e  soră  cu  zânele  şi  primăvara,—
       Privighetorile şi crinii se deşteptau cu ’ntreaga fire   Dar  când  l-a  mângâiat  pe  frunte  şi  pletele  i-a  răsfirat,
       S’audă iar cum moare ’n noapte eternul cântec de iubire
                                         Poetul n’a căzut în vraja ispititoarelor priviri,
       Cântat de el întâia oară, dar ei cântat de-atâtea ori...
                                         Ci şi-a luat senin chitara, buchetele de trandafiri,
       , Eu vin din ţări îndepărtate, chematde-al florilor parfum,   Pierzându-se şi el pe urma atâtor cântăreţi pribegi...
       Chemat de cântecile tale, de vraja lunei ispitit...
                                         O lacrimă — întâia oară luci în ochii ei senini,
       Domniţa mea, atâta pace pluteşte ’n jurul tău acum.
                                         Şi  lacrima  a  stins  cântarea  şi  floarea  tainicei  grădini,
       Privighetorile tăcură şi florile au adormit,
                                         Pe  urma  celui  de  departe  a  plâns  domniţa  ani  întregi,
       Suntem doar noi... Coboară-ţi mâna, coboară mâna ta   Ş’acum, când doarme în grădină, ea poate totîl mai aşteaptă
                            [uşoară
       S’o simt pe fruntea mea cum trece, pe ochii mei cum   Sub  lespedea  pe  care  alţii  au  scris  o  vorbă  înţeleaptă:
                            [se coboară  Eră frumoasă şi-i plăceâ s’o cânte trubadurii...
       Şi lasă-mă, culcat pe sânu-ţi, să dorm o veşnicie-aşa,   Victor Eftimiu.
       Ca fluturarea unei aripi să simt pe frunte mâna ta,
                                                                    1
   1   2   3   4   5   6   7   8