Page 13 - 1908-22

Nrul 22, 1908. LUCEAFĂRUL 529

Cântec.
Atâta dor m’a copleşit în colţul curţii nucul stă Vreau să-l întreb, ce să mă fac,
Că nit-l mai pot purta în sân, Umbrind de ani fântâna - Ca dorul să-l alin,
Că trebue să-l povestesc Să mă strecor în umbra lui, Să nu-l mai simt în calea mea
Deseară, nucului bătrân... Pe garduri îmi port mâna Cu veşnicu-i venin...
De coaja trunchiului asprit Şi de vr'un spine veninos Să-mi spună, cum să-l mulcomesc?
De vânturi şi de ploi, O fi să mă rănească, Să-l mângăi, să-l desmierd?
îmi voi lipi obrazul ars Tot nu mă doare-aşa de mult Ori tulburată, să-l alung,
De lacrime ’n şiroi... Ca ura omenească... Şi urma să i-o pierd?
Pe intunerec, pipăind Cu braţe dornice, domol, Din somnul sării, cel dintâi,
Din casă voiu ieşi, Cuprind cu drag la sân, De s’a trezi moşneagul,
Aşa de ’ncet şi de uşor în taina nopţii ’nvăluit, Şi de-a simţi pe truncliiu în jos
De nime n'o simţi... Frumosul nuc bătrân. De lacrimi cald şireagul,
Că nu vreau suflet omenesc De trunchiul înăsprit de ploi El va porni în graiul lui.
Necazul să mi-l ştie De vânturi şi de soare, In şopot lin de foi,
Că oamenii Vor mai ştiut Lipesc obrazul ud de plâns, Să-mi potolească sufletul
Şi-mi bagă vină mie... Şi tâmpla arzătoare... Şi-om plânge amândoi.
Iar’ când mi-oi şterge ’ntr'un târziu O creangă de s’o aplecă
Şi ochii şi obrazul, Cosiţa-mi să-mi alinte,
Atunci să ştii, c'a început Voi crede că e mâna ta...
A-mi fi mai blând necazul ...Voi râde ca ’nainte...
M. Popovici.

Hiserere.

Trudit de-atâtea chinuri şi durere, Aşterne-mi flori şi ’nstrună-mi lira frântă,
Cu inima de pătimire plină, Trimite ’n calea mea izvoare line...
Spre tine ruga mi-o îndrept senină, însetoşat mi-e sufletul de tine
Ascultă-mi-o în visuri, miserere... Aşterne-mi crini, cântarea mi-o avântă!
îndură-te şi clipelor uitate Nu-i cântul meu, sunt cântecile tale,
De-atâta suferinţă, tu le svântă E glasul tău, e şoapta îndurării
A lacrimilor valuri pacea sfântă Iubirea mea, i-adâncul mut al mării
Redă-mi-o iar! Nu simţi cum mi se sbate, Şi freamăt lin de rumene petale...
Şi inima şi cugetul de ură?... Cui înălbiră svelfi şi gingaşi crinii ?
Nici Prometheu, înlănţuit pe stâncă Caişii, cui îşi tremură argintul ?
Şi sfâşiat, durere mai adâncă De dragul tău zâmbeşte hiacintul
Nu a simţit în sine. .. Te îndură! Şi măgheranii ’n marginea grădinii.
Avânt zeiesc tu lirei împrumută Reverse-şi teii aiuriţi parfumul
Şi ochi-mi tulburi limpezeşte-i iară... De-asupra ta în valuri de lumină...!
în preajma ta, i-atâta primăvară Tu, clipele durerii mi le-alină,
Şi-atât parfum durerea mea, e mută. îndură-te şi luminează-mi drumul.
De-ai şfl cât dor şi câtă suferinţă, Trudit de-atâtea chinuri şi durere,
Şi patimă ce-am îndurat, copilă, Cu inima de pătimire plină,
Tu m’ai iertă şi te-ar cuprinde milă Spre tine ruga mi-o îndrept, senină,
De-atâta umilire şi căinţă! Ascultâ-mi-o în visuri, miserere...
I. Broşu.