Page 16 - 1909-10
P. 16

232                         LUCEAFĂRUL                 Nru! 10, 1909.
            alb  în  umbra  unui  pom  sălbatic,  uitându-se   Pe  urmă  Tănase  întrebă  iar,  acum  mai  ră­
            la  jucăuşi  cu  ochi  scânteietori,  ruşinată,  că   spicat:
            dintre  nevestele  de  vrâsta  ei  numai  ea  nu   „Rafilo, auzi?... Vii la joc?“
            joacă...                           Rafila  atinse  pe  bărbatu-său  uşor  pe  umăr.
              De  departe,  dintr’un  alt  colţ  al  casei,  Tă-   Toma  tresări  ca  ars,  se  uită  buimăcit  când
            nase  se  uită  la  ea.  De  câteva  ori  pornise   la  unul  când  la  celalalt,  apoi  zise  cu  glas
            cătră  Rafila,  dar  după  câţiva  paşi  totdeauna   răguşit, şters:
            se  oprise.  Mai  târziu  însă  începu  să  se  apropie   „Du-te... du-te, ce mă mai întrebi?"
            pe  de  laturi,  încet,  strecorându-se  prin  mul­  Se  uită  cu  băgare  de  seamă  după  ei  şi
                                                    văzu  cum  o  prinde  Tănase  de  mijloc
                                                    şi  cum  o  trage  cătră  el.  Văzu  cum
                                                    îşi  odihneşte  femeia  lui  braţele  pe
                                                    braţele  lui  Tănase,  cum  îşi  încolăceşte
                                                    mânile  pe  grumazii  lui,  cum  se  lipeşte
                                                    de  el.  Vedea  bine  că  feţele  lor  stră­
                                                    lucesc  de  o  bucurie  pătimaşă.  Şi  iată,
                                                   acum  povestesc...  Tănase  îi  spune
                                                    ceva,  dar  ea  nu-1  aude.  Tănase  îşi
                                                    pleacă  obrajii  cătră  obrajii  ei  parc’ar
                                                    vrea  s’o  sărute  şi  ea  zâmbeşte  dulce
                                                   şi  două  ruji  purpurii  i  se  aprind  în
                                                   obraji...
                                                     Lui  Toma  i  se  pare  că  toată  lumea
                                                    e  scăldată  în  sânge,  că  toate  se  tulbură
                                                   şi  se  schimbă  într’o  uriaşă  baltă  mo-
                                                    horîtă.  O  mână  groasă,  noduroasă  se
                                                    apăsă  pe  umărul  lui  şi  un  glas  răguşit
                                                   şi tremurat îl izbi în urechi:
                                                     „Nu  te  uită  la  ei,  Tomol...  Dă-le
                                                    pace  să  se  veselească  şi  nu  te  mai
                                                    uită la ei!“
                                                     Toma  se  întoarse  speriat,  ca  un
                                                    hoţ  prins  cu  ocaua.  Un  om  sălbatic
                                                    la  căutătură  stâ  înaintea  lui  şi  zâmbiâ
                                                    batjocoritor.  Erâ  Gavrilă  Boroiu.  Se
                         O. Spaethe : Gânduri.      lăsă  alene  pe  lăicer,  lângă  Toma,  şi
                                                   începu să-l cuminţească.
            ţime  pânăce  ajunse  în  preajma  lor.  Apoi  iar   „Femeia  nu-i  bună  numai  spânzurată,  auzi
            stătîi  în  loc  şi  se  dădu  câţiva  paşi  îndărăt...   tu  Tomo?...  Aşa-i  cum  îţi  spun  eu,  degeaba
            în  sfârşit  nu  se  mai  putu  răbda.  îşi  încheiă   socoţi  tu  c’aşa  ş’aşa...  Din  femeie  se  trag
            pieptarul de desubt şi se duse drept la Rafila.  toate fărădelegile şi toate păcatele lumii..."
              „Rafilo,  vii  la  joc?“  întrebă  cu  voce  slabă,   Se  opri  o  leacă  aşteptând  par’că  vre-un
            tremurătoare.                     îndemn  din  partea  lui  Toma.  Acesta  nu  zise
              Femeia  se  uită  la  Toma.  Dar  el  nu  zise   nimic.
            nici  o  boabă,  par’că  n’ar  fi'auzit  nimic.  Numai   „Măi  Tomo!  Tu  eşti  prost!  Zău  că  eşti
            ochii  îijlicăriau  cafdouă  mărgele  de  sticlă.   prost,  că  tu  nu  ştii  de  ce  să  te  apuci...
            Pe  Rafila  o  înspăimântară  licăririle  aceste  şi   Dreptu-i ?“
            nu îndrăsni să răspundă.           îl  înhăţă  pe  Toma  de  umăr  şi-l  scutură,
              Aşa  stătură  un  timp  tustrei,  nemişcaţi,  ca   privindu-1 drept în ochi:
            nişte oameni de ceară.             „Dreptu-i ?“
   11   12   13   14   15   16   17   18   19   20   21