Page 11 - 1909-10
P. 11

Nrul 10. 1009.             LUCEAFĂRUL                        227

                                     Zâna lacului...
                  în poiana tăinuită            Făt-Frumos şi Zâna-Undei
                        lacul nare nici o cută...     lunecau încet pe iarbă
                  Apa-şi tremură nisipul        Luminând ca două raze
                        ca un praf de crin la soare   apele încremenite,
                  Petricelele sunt stele        Luna galbenă de ciudă
                        cu lumini alergătoare         se urcă pe nesimţite,
                  Iar adâncurile clare          Tartacot sub o ciupercă
                        numai luna le sărută...      îi priviă râzând în barbă...
                  Din acolo ’n miez de noapte     Făt-Frumos! Şezi lângă mine,
                        căprioarele şi cerbii,        şezi fugara mea nălucă
                  Să s’adape, să iubească,      Chipul tău în orice noapte
                        să se lupte şi să moară       dintre ape îmi răsare;
                  în poiana unde-i rouă         Dar acum te văd aievea:
                        lacrima de căprioară,         nu eşti umbră, nu eşti zare,
                  Unde ’nvinşii sângerează      Nu eşti cum te-arată visul,
                        rouă florilor şi-a ierbii...  veşnic trist, mereu pe ducă...
                  Despletise luna părul         Şi cu ea vorbiâ tăcerea
                        galben ca al Cosânzenei       undelor şi a pădurii...
                  Atârnându-I printre frunze    Fat-Frumos cu mintea dusă
                        risipindu-l pe cărare,        adormiâ strivit în braţe.
                  Iară noaptea-şi răsfirase     O lăsă să-i strângă mâna,
                        părul plin de pietre rare,    de grumaz să i s’agafe
                  Să ’ncunune şi s’ascundă      Să-l desmierde lung pe frunte,
                        toate tainele poienii,        să-i sărute colţul gurii...
                                 Tartacot veghiâ în umbră...
                                       ca să nu-i coboare geana
                                 El priviâ cum urcă luna —
                                       uriaşă păpădie —
                                 Dar zărind colea perechea,
                                       se răsti plin de mânie:
                                   Făt-Frumos te-ai dus pe copcă,
                                       o să afle Cosânzeanal...
                                              Victor Eftimiu.



                                 Poeme în proză.

                                      Cătră lumină...
                                                           Omagiu d-lui V. Gh. Morţun.
            Noaptea  apăsă  grea  asupra  portului.  Pe   electrice.  Bolta  de  lumină,  făcută  de  şirul
           străzile  lăturalnice,  cufundate  în  întunerec,   lampelor,  se  scobeşte  rotundă  în  greul  nopţii,
           nu  mai  eră  nici  o  mişcare.  Numai  din  piaţa   ca  un  tune!  aprins.  Deasupra  acestei  galerii
           principală  se  aruncă  peste  case  un  brâu  de   în  flăcări  ochii  se  opresc  în  zăbranicul  greu
           lumină,  până  cătră  mare,  acoperind,  ca  sub   al  întunerecului,  ca  într’un  desiş  fără  nici  o
           un  coviltir,  strada  prin  care  se  cobora  la   cărare.
           bulevardul de jos.                 Marea,  care  se  sbate  jos  de  oprirea  zăga­
            Pe  malul  mării  mişună  lumea  ca  într’o   zurilor,  măreşte  mai  mult  groaza  necunoscu­
          încrucişare, primblându-se pe sub becurile  tului, desfăcându-se fosforescentă şi forfotind
   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15   16