Page 20 - 1909-19
P. 20

440                        LUCEAFĂRUL                  Nrnl 19, 1909.
              In schimb Calea  Victoriei  pentru el e tot „podul   muşchiuleţ,  un  crăpcean  de  câteva  ocale,  un  coş  cu
            Mogoşoaei",  Hala  Griviţa   e  „Matache  Măcelaru“,   zarzavaturi  şi  altul  cu  fructe,  un  pepene  galben  şi
            strada  Carol   e  „Uliţa  franţeză"  şi  extremitatea   unul  verde  „pe  tăete",  adecă  pe  încercate,  —  le  pune
            Căii Moşilor  este „capul podului târgului d’afară"-  pe  toate  intr’o  birjă  cu  un  comisionar  şi  le  trimite
              lntr’una  din  străzile  dinspre  gara  de  Nord  se  gă­  acasă.  Până  să  ajungă  lucrurile,  Bucureşteanul  mai
            seşte  o  casă  mică  cu  o  grădină  în  faţă.  In  această   ia o ţuică la băcănia din colţ, fiindcă a uitat să cumpere
            grădină  se  află  o  statuă  de  calcar,  o  veche  rămăşiţă   telemeâ  de  Brăila,  mai  dă  un  rând  fiindcă  a  venit
            din  cine  ştie  ce  parc  boeresc,  care  se  reazimă  in  mod   dom’ comisar... şi ajunge acasă... la trei după masă.
             lamentabil  de  un  pom.  Bucureşteanul,  când  vorbeşte   —  Uite, soro, aşa se târgueşte! Şi bun, şi...  ieftin.
             de  acea  parte  a  oraşului,  zice:  „la  omul  de  piatră".   Bucureşteanul ştie să fie şi erou. Dar eroismul lui
             Inzadar  Primăria,  condescendentă,  a  botezat  acea   este simplu.
             stradă:  Strada  Sculpturii,   —  Bucureşteanul,  ca  o   La  13  Septemvrie  1848,  când  au  intrat  Turcii  în
             protestare  în  contra  profanării  artei  lui  Phidias,  îi   Bucureşti  şi  au  ocupat  cazarma  din  dealul  Spirii,  la
            zice şi-i va zice: „la omul de piatră".  cassa  îegimentului  rămăsese  de  sentinelă  un  Bucu-
              Bucureşteanul  e  om  de  gust,  e  artist...  E  însă  un   reştean  care  nu  ştia  de  cele  ce  se  petrecuseră  afară.
             artist  paradoxal.  Reţine  melodia  care  merită  să  fie   Turcii  încearcă  prin  semne  să-i  explice  că  trebue  să
             reţinută  ca  şi  miorlăitura  stupidă  cu  care  pisează  pe   se predea căci rezistenţa e zădarnică.
             contimporanii  lui.  Dela  Zilele-mi  trece...  Când   —  Păzea,  că  dau!...  Să  vie  căpraru,  şi  garda,  şi
             tocă la Radu-Vodă... Nu pot, dragă Iancule,   ofiţeru...
             gustul  să  ţi-1  fac...   şi  până  la  Colea  ’n  gră­  —  Au murit cu toţii, — i se răspunde.
             diniţă...  şi  De  astăzi  tu  dar  fă  ce  vrei...  lui   —  Atunci, păzea!
            îi  trebue  o  melodie  care  să-i  sbârnăe  în  minte  când   Şi  dupăce  s’a  încuiat  în  odaie  a  început  să  tragă
             se duce Ia slujbă, la percepţie sau la piaţă.  pe  fereastră  în  mulţimea  Turcilor,  până  ce  aceştia,
              Bucureşteanul  e  bun  gospodar.  Se  plânge  de  câtăva   spărgând uşa, au tăbărît asupra lui şi l-au omorît.
             vreme  că  vieaţa  e  scumpă,  dar  are  o  explicaţie  a  lui   Şi  tot  Bucureştean  eră  şi  căprarul  de  călăraşi  care,
             pentru  acest  amănunt  supărător  al  vieţii.  Scumpirea   într’o  recunoaştere  din  răsboiul  pentru  independenţă,
             traiului  nu  vine  numai  din  pricina  pe  care  o  tălmă­  a  dat  cu  plutonul  lui  peste  nişte  Cerchezi  cari  făceau
             ceşte  Tase  Clipici,  amicul  lui  Ion  Gorun.  El  o  explică   deasemeni o recunoaştere.
             astfel:  Olteanul,  lăptarul,  zarzavagiul,  măcelarul  înşală   Soldaţi  tineri,  de  o  parte  şi  de  alta,  s’au  repezit
             pe  bucătăreasă,  bucătăreasa  pe  cucoană  şi  cucoana   unii  la  alţii,  mai  mult  în  glumă,  până  ce  căprarul
             pe boer, - şi asta e scumpirea traiului!  nostru  simţi  că  sabia  Cerchezului  care  trecuse  pe
              Ş’atunci,  supărat,  Bucureşteanul  pleacă  singur  în   lângă  dânsul  îi  tăiase  mantaua  şi  ajunsese  la  piele.
             piaţă.  Cunoaşte  toate  locurile  unde  se  vând  lucrurile   Atunci ridică şi el sabia, şi strigă la ai lui:
             bune  şi  ieftine.  Merge  la  hală,  unde  cunoaşte  pe  toţi   —  Aoleo!... daţi, mă, că aici e „pe tăete".
             măcelarii,  cumpără  o  fleică  „de  unde  suge  ursul",  un  N. G.



                                     Dări de seamă.
              Ecaterina  Pitiş,  Poezii,  Ed.  „Minerva",  Bucureşti   sensaţii  căutate  nici  icoane  măiestrite,  care  trădează
             1909, 168 p. Preţul: Lei 1.50.    truda  cheltuită  de  fantazie  cu  născocirea  lor.  Simţirea
              Dacă  am  avea  în  Ardeal  o  vieaţă  culturală  mai   e adevărată şi expresiunea simplă şi naturală.
             intensivă  cu  preocupări  literare  mai  sincere,  izvorîte   Nu  voiu  încercă  aici  să  construiesc  din  poezii  vieaţa
             din  necesitatea  sufletească  a  omului  cult  de  a  urmări   şi  fiinţa  sufletească  a  autoarei,  nici  să-i  fixez  locul
             literatura  poporului  din  care  face  parte,  apariţia  unui   printre  celelalte  scriitoare  ale  literaturii  noastre.  Las
             volum  de  poezii  ca  acela  al  domnişoarei  Ecaterina   acestea  în  grija  criticilor  de  profesiune.  Poezii  în  care
             Pitiş  din  Braşov  ar  trebui  să  deştepte  un  interes  ge­  vibrează atâta simţire ca în acele  ale domnişoarei Pitiş,
             neral.  Atunci  publicul  s’ar  grăbi  să-l  cetească  şi  mai   nu  cer  altceva  decât  să  fie  cetite,  simţite  şi  de  alţii,
             ales  femeile  şi  fetele  noastre  ar  regăsi  atâtea  bătăi   numai  atunci  şi-au  îndeplinit  chemarea.  Iar  aceste
             tainice  ale  inimei  lor  proprii  în  cadenţa  limpede  şi   rânduri  nu  vor  să  fie  o  analiză  a  unui  volum,  ci  să
             muzicală  a  acestor  poezii  lirice.  Căci  domnişoara  Pitiş   îndemne  pe  cât  mai  mulţi  a-1  ceti.  Oriunde  îl  vor
             este  o  poetă  adevărată.  în  poeziile  ei  trăieşte  sufletul   deschide,  vor  întâlni  acelaşi  vers  muzical,  fin,  care
             ei,  cântecele  acestea  sunt  expresiunea  firească  a  unor   dă  atâta  farmec  poeziilor  domnişoarei  Pitiş.  In  adevăr
             emoţii  sufleteşti  aşa  cum  s’au  desprins  dintr’o  inimă   trebue  să-i  socotim  autoarei  ca  un  merit  deosebit  că
             simţitoare  de  femeie.  Iar  fineţa  simţirii  şi  talentul   întrebuinţează  o  limbă  atât  de  frumoasă  şi  de  curată
             original  al  autoarei  Ie  dau  o  valoare  poetică  deosebită,   şi-o  ştie  turnă  într’o  formă  atât  de  armonioasă.  Dar
             în  aceste  versuri  dare  nu  veţi  găsi  poză,  nu  veţi  găsi  cât  de  variate  sunt  formele  în  care  emoţiile  acestui
   15   16   17   18   19   20   21   22   23   24