Page 13 - 1913-07
P. 13

—  Vreau să te apăr de primejdii...                  —  Fii  salutat  Ozia,  fiul  lui  Mica!  Şi  fii  salutat
          El eră foarte serios şi Iudita conteni din râs:  şi tu, sfat al Bătrânilor!..
         —  Nu  se  poate,  Salatiel.  Dincolo  te  cunosc  cu   Ozia răspunse:
     toţii.  Pieptul  multor  asirieni  a  sângerat  sub  spada  ta...   —  Fii  salutat  şi  tu,  rege  al  Amoniţilor,  dacă  ai
     Nu se poate, Salatiel, mi-ai zădărnici toate planurile...  venit ca prieten între noi! Vorbeşte!
          Erâ  o  tăcere  de  moarte.  Mulţimea  priviâ  mută  pă-   Şi Achior începu :
     rechea  aceasta  potrivită...  Iudita  avu  un  zimbet  fugar;   —  Sunt  prieten  credincios.  Am  dovedit-o  aceasta
     Salatiel priviâ în jos, luptându-se cu sine.         regelui din Iudeea, în mai multe rânduri...
          încetul  cu  încetul  faţa  i  se  însenină.  Prinse  mâna   —  Trăiască Achior, — strigă poporul însufleţit.
     Iuditei şi se adânci încă odată în ochii ei frumoşi.      Dupăce încetară aclamările, Ozia se plecă asupra
          —  Du-te dar, şi mântueşte Betulia! Du-te...    prizonierului şi zise cu gingăşie:
          Ochii i se umplură de lacrimi si el scrâşni din dinţi:  —  Eşti  rănit...  Ai  dureri...  dar  dacă  nu-ţi  vine  cu
          —  Du-te, căci eu nu o pot mântui.              greu, spune ce s’a întâmplat azi în tabăra babiloniană?
          Lacrimile  îi  curgeau  pe  platoşa  sclipitoare.  Apoi   Aduseră  un  scaun  regelui  rănit,  dar  Achior  refuză.
     se posomori deodată:                                 Se propti cu stânga de speteaza scaunului şi zise:
          —  Iar  dacă  nu  vii  peste  patru  zile,  îţi  jur  pe   —  Ştiţi  cu  toţii,  că  Holofern  mi-a  cucerit  ţara,
     Moise, că mă străpung cu spada...                    mi-a  măcelărit  armata,  iar  pe  cei  rămaşi  i-a  înrolat  în
          Imbrăţişă  pe  Iudita  şi  o  sărută  în  faţa  mulţimii.   tabăra  lui.  Nici  pe  mine  nu  m-a  cruţat.  M-a  luat  ca
     Iar  poporul,  ca  la  un  semn  vrăjit,  se  pomeni  recitând   prizonier,  ca  să-i  fiu  apoi  —  sfetnic.  Ce  puteam  eu  să
     stihurile din psalmul al 70-lea, al regelui David:   fac?  II  uram  din  tot  sufletul  şi,  cu  toate  astea,  mă  a-
          „Doamne,  vino  spre  mântuirea  mea;  grăbeşte  spre   veâ  drag...  Dar  azi  şi-a  descărcat  mânia  asupra  mea  şi
     ajutorarea mea.                                      mă  mir,  că  mai  trăesc  încă,  deşi  aş  muri  foarte  bucu­
          Să  se  ruşineze  şi  să  se  înroşască  ceice  caută  vieaţa   ros, ca să nu mai văd ce va mai fi...
     mea;  să  se  risipească  şi  să  se  ruşineze,  ceice  se  bucură   Suspină şi continuă apoi cu glas îndurerat:
     de năcazul meu.                                            —  Azi  dimineaţă  a  aflat,  că  Betulia  vrea  să  lupte,
          Să  se  risipească  ruşinându-se  cu  grabă,  cari  zic   până  la  cea  din  urmă  picătură  de  sânge  —  şi  s’a  înfu­
     despre mine: Ehei! Ehei!“...                          riat.  A  chemat  pe  toţi  comandanţii  Moabiţilor  şi  ai
                                                           Amoniţilor  şi  pe  ceialalţi  prinţi  prizonieri  şi  le-a  zis:
                            VIII.                          „Cine  cunoaşte  poporul,  ce  locuieşte  acolo,  sus  ?  Aş
                   Ticălosul cel mai mare.                 vrea  să  cunosc  greşelele  şi  vârtuţile  acestui  popor,  căci
                                                           de  bună  seamă  are  şi  vârtuţi,  dacă  mi  se  împotriveşte
          S’auzi  zăngănit  de  arme.  Poporul  se  dete  la  o
     parte  şi  gardiştii  aduseră  în  faţa  Senatului  un  prizonier   cu atâta îndârjire..."
     legat în lanţuri.                                          Eram  vre’o  treizeci,  dar  nici  unul  n’a  cutezat  să
          —  Iată  un  şpion  —  zise  şeful  gardei.  L’au  adus   răspundă.  A  întrebat  a  două  şi  a  treia  oră,  dar  nimeni
     soldaţii  asirieni  până  la  cea  dintâi  fântână  secată.  Lup­  n’a  cutezat  să-i  răspundă.  Ştieam  cu  toţii,  că  un  cuvânt
     tătorii  noştri  cu  praştia  au  năvălit  asupra  lor,  şi  atunci   nesocotit  îl  poate  înfuriâ  pe  Holofern  —  şi  atunci  nu
                                                           mai  are  nici  o  îndurare...  Eu  am  îndrăznit  totuş  să-i
     ei l’au lăsat pe acest om, dupăce l’au legat de un arbor.
          Se  apropiau  cu  toţii  plecându-se,  ca  să  privească   răspund.  I-am  spus,  că  voi  adoraţi  un  singur  Dumnezeu
     pe spion în faţă.                                     şi  acest  Dumnezeu  va  dat  biruinţă  în  trecut  şi  vă  va
          Cineva spuse cu uimire!                          da  şi  în  viitor  până  ce  vă  veţi  închina  lui  cu  credinţă.
          —  E Achior.                                     La  aceasta  el  a  spus,  că  nu  este  decât  un  singur  zeu:
                                                           Nabucodonozar.  Glasul  lui  erâ  foarte  solemn  şi  sever,
          —  Da,  —  zise  prinzonierul  —  sunt  Achior.  Şi  privi
     spre Abiezer, căci el grăise.                         apoi,  dupăce  mi-a  făcut  semn  să  urmez,  i-am  spus,  că
          Ii  păru  rău  de  ce  a  spus  şi  voi,  să  se  ascundă   voi  sunteţi  poporul  cel  ales  alui  Iehova  şi  i-am  dat  sfa­
     după  spatele  celorlalţi,  cu  o  mişcare  instinctivă.  Faţa   tul,  să  părăsească  Dotainul...  S’a  înfuriat  cumplit.  Mi-a
     lui  Ozia  se  lumină  de  o  rază  binevoitoare,  când  întrebă   înşirat  toţi  zeii  asirieni  şi  babilonieni  şi  s’a  jurat,  cu
     pe prinzonier:                                        jurământ greu, că va prăpădi lumea întreagă...
          —  Eşti Achior? Comandantul Amoniţilor?               Un  fior  de  groază  străbătu  mulţimea.  Achior  urmă:
          El răspunse mâhnit:                                      Totuş  am  îndrăznit  să-i  spun:  nu  încercă  să
          —  Am  fost  numai...  Acum  Holofern  e  stăpân  peste   atingi  turnurile  Betuliei,  căci  dacă  acest  popor  nu  e  pă­
     sămânţia Amoniţilor...                                cătos,  atunci...  atunci  oastea  babiloniană  se  va  nimici.
          Şi îşi plecă fruntea.                            Atunci  a  început  să  urle,  ca  o  fiară:  există  oare  un
          Ozia zise soldaţilor:                            zeu  în  cer,  pe  pământ  sau  sub  ape,  care  să  poată  aţi­
          —  Deslegaţi-i cătuşele!                         nea  calea  lui  Holofern?  Eu  i-am  zis:  Toate  sunt  tre­
          Apoi, când îl văzu liber, adause:                cătoare,  chiar  şi  Timpul,  deşi  acesta  e  zeul  cei  mai  pu­
          —  Eu  sunt  Ozia,  fiul  lui  Mica.  Şi  acesta  e  sfatul   ternic.  Atunci  a  vrut  să  mă  prindă  şi  să  mă  omoare,
     Bătrânilor.                                           dar eu am fugit din cort şi am încălecat...
          Achior se închină, în semn de reverinţă:              Ozia zise:
   8   9   10   11   12   13   14   15   16