Page 13 - 1913-07

— Vreau să te apăr de primejdii... — Fii salutat Ozia, fiul lui Mica! Şi fii salutat
El eră foarte serios şi Iudita conteni din râs: şi tu, sfat al Bătrânilor!..
— Nu se poate, Salatiel. Dincolo te cunosc cu Ozia răspunse:
toţii. Pieptul multor asirieni a sângerat sub spada ta... — Fii salutat şi tu, rege al Amoniţilor, dacă ai
Nu se poate, Salatiel, mi-ai zădărnici toate planurile... venit ca prieten între noi! Vorbeşte!
Erâ o tăcere de moarte. Mulţimea priviâ mută pă- Şi Achior începu :
rechea aceasta potrivită... Iudita avu un zimbet fugar; — Sunt prieten credincios. Am dovedit-o aceasta
Salatiel priviâ în jos, luptându-se cu sine. regelui din Iudeea, în mai multe rânduri...
încetul cu încetul faţa i se însenină. Prinse mâna — Trăiască Achior, — strigă poporul însufleţit.
Iuditei şi se adânci încă odată în ochii ei frumoşi. Dupăce încetară aclamările, Ozia se plecă asupra
— Du-te dar, şi mântueşte Betulia! Du-te... prizonierului şi zise cu gingăşie:
Ochii i se umplură de lacrimi si el scrâşni din dinţi: — Eşti rănit... Ai dureri... dar dacă nu-ţi vine cu
— Du-te, căci eu nu o pot mântui. greu, spune ce s’a întâmplat azi în tabăra babiloniană?
Lacrimile îi curgeau pe platoşa sclipitoare. Apoi Aduseră un scaun regelui rănit, dar Achior refuză.
se posomori deodată: Se propti cu stânga de speteaza scaunului şi zise:
— Iar dacă nu vii peste patru zile, îţi jur pe — Ştiţi cu toţii, că Holofern mi-a cucerit ţara,
Moise, că mă străpung cu spada... mi-a măcelărit armata, iar pe cei rămaşi i-a înrolat în
Imbrăţişă pe Iudita şi o sărută în faţa mulţimii. tabăra lui. Nici pe mine nu m-a cruţat. M-a luat ca
Iar poporul, ca la un semn vrăjit, se pomeni recitând prizonier, ca să-i fiu apoi — sfetnic. Ce puteam eu să
stihurile din psalmul al 70-lea, al regelui David: fac? II uram din tot sufletul şi, cu toate astea, mă a-
„Doamne, vino spre mântuirea mea; grăbeşte spre veâ drag... Dar azi şi-a descărcat mânia asupra mea şi
ajutorarea mea. mă mir, că mai trăesc încă, deşi aş muri foarte bucu­
Să se ruşineze şi să se înroşască ceice caută vieaţa ros, ca să nu mai văd ce va mai fi...
mea; să se risipească şi să se ruşineze, ceice se bucură Suspină şi continuă apoi cu glas îndurerat:
de năcazul meu. — Azi dimineaţă a aflat, că Betulia vrea să lupte,
Să se risipească ruşinându-se cu grabă, cari zic până la cea din urmă picătură de sânge — şi s’a înfu­
despre mine: Ehei! Ehei!“... riat. A chemat pe toţi comandanţii Moabiţilor şi ai
Amoniţilor şi pe ceialalţi prinţi prizonieri şi le-a zis:
VIII. „Cine cunoaşte poporul, ce locuieşte acolo, sus ? Aş
Ticălosul cel mai mare. vrea să cunosc greşelele şi vârtuţile acestui popor, căci
de bună seamă are şi vârtuţi, dacă mi se împotriveşte
S’auzi zăngănit de arme. Poporul se dete la o
parte şi gardiştii aduseră în faţa Senatului un prizonier cu atâta îndârjire..."
legat în lanţuri. Eram vre’o treizeci, dar nici unul n’a cutezat să
— Iată un şpion — zise şeful gardei. L’au adus răspundă. A întrebat a două şi a treia oră, dar nimeni
soldaţii asirieni până la cea dintâi fântână secată. Lup­ n’a cutezat să-i răspundă. Ştieam cu toţii, că un cuvânt
tătorii noştri cu praştia au năvălit asupra lor, şi atunci nesocotit îl poate înfuriâ pe Holofern — şi atunci nu
mai are nici o îndurare... Eu am îndrăznit totuş să-i
ei l’au lăsat pe acest om, dupăce l’au legat de un arbor.
Se apropiau cu toţii plecându-se, ca să privească răspund. I-am spus, că voi adoraţi un singur Dumnezeu
pe spion în faţă. şi acest Dumnezeu va dat biruinţă în trecut şi vă va
Cineva spuse cu uimire! da şi în viitor până ce vă veţi închina lui cu credinţă.
— E Achior. La aceasta el a spus, că nu este decât un singur zeu:
Nabucodonozar. Glasul lui erâ foarte solemn şi sever,
— Da, — zise prinzonierul — sunt Achior. Şi privi
spre Abiezer, căci el grăise. apoi, dupăce mi-a făcut semn să urmez, i-am spus, că
Ii păru rău de ce a spus şi voi, să se ascundă voi sunteţi poporul cel ales alui Iehova şi i-am dat sfa­
după spatele celorlalţi, cu o mişcare instinctivă. Faţa tul, să părăsească Dotainul... S’a înfuriat cumplit. Mi-a
lui Ozia se lumină de o rază binevoitoare, când întrebă înşirat toţi zeii asirieni şi babilonieni şi s’a jurat, cu
pe prinzonier: jurământ greu, că va prăpădi lumea întreagă...
— Eşti Achior? Comandantul Amoniţilor? Un fior de groază străbătu mulţimea. Achior urmă:
El răspunse mâhnit: Totuş am îndrăznit să-i spun: nu încercă să
— Am fost numai... Acum Holofern e stăpân peste atingi turnurile Betuliei, căci dacă acest popor nu e pă­
sămânţia Amoniţilor... cătos, atunci... atunci oastea babiloniană se va nimici.
Şi îşi plecă fruntea. Atunci a început să urle, ca o fiară: există oare un
Ozia zise soldaţilor: zeu în cer, pe pământ sau sub ape, care să poată aţi­
— Deslegaţi-i cătuşele! nea calea lui Holofern? Eu i-am zis: Toate sunt tre­
Apoi, când îl văzu liber, adause: cătoare, chiar şi Timpul, deşi acesta e zeul cei mai pu­
— Eu sunt Ozia, fiul lui Mica. Şi acesta e sfatul ternic. Atunci a vrut să mă prindă şi să mă omoare,
Bătrânilor. dar eu am fugit din cort şi am încălecat...
Achior se închină, în semn de reverinţă: Ozia zise: