Page 10 - 1913-07
P. 10
plin de zbucium şi de muncă, cu atât şi inspiraţia e QUADRATUS
mai sprintenă şi mai sigură. Din pătimirea sufletului
nostru, se înnalţă inspiraţia, nu ca un dar venit de ŞI-A LUAT CRUCEA SA...
sus, ci ca un drept pentru care-am muncit vreme în
delungată.
Dragă prietene — zicea pretorul Quadratus ami
cului său Rufus — viaţa mă doboară mai mult ca tot
deauna. îmi pare o stâncă ce s’ar coborî încet din vârful
3ti cimitir unui munte prăpăstios şi, mânată de puterea vreunei
zeităţi răutăcioase, m’ar prinde sub ea pe încetul şi
i. m’ar apăsă mereu şi din ce îe ce mai greu. Am fost
VEDENII înaintea altarului, mi-am împreunat mânile la pept şi
m’am rugat: O! Jupiter, mare zeu, apleacă-ţi urechea
Apasă n cimitir tăcerea
ta şi ascultă-mi rugăciunea umilită şi plină de speranţă!
Aceleiaşi tristeţi eterne,
Ia-mi această piatră ce mă apasă pe inimă şi dă-mi li
Aici a nmărmurit durerea
niştea negrăită pe care sufletul meu o doreşte! Dar
Sub nemişcarea ce s aşterne.
zeul a rămas mut şi preotul lui mi s’a părut că vrea
să mă înşele. Am plecat dela templu. Pe cale amicii
E totul mort, e mort, şi totuş
cari mă întâlneau mă salutau: salve Quadratus!, şi eu
Când noaptea cade peste toate,
nu-i auzeam. Treceam înainte cu ochii în pământ şi
Se ’ncheagă răzimate ’n cotu-şi
Vedenii, care nu sunt poate. gândurile zbuciumate mă purtau până la infernul lui
Hades, unde piere orice speranţă. Ce are Quadratus,
Adâncă ’ njiorarea creşte se întrebau prietenii şi cunoscuţii mei? Ce-i lipseşte?
Cu palpitări tot mai grăbite Cezarul îl iubeşte pentru vrednicia lui şi-l onorează.
în liniştea ce s odihneşte Numele lui e vestit din Roma şi până la marginile im
Pe ramurile neclintite. periului. Casa lui e îmbelşugată de toate bunurile pe
cari zeii le-au dăruit oamenilor. Ce-i lipseşte?
Mai neagră-i noaptea şi mai tristă, , Şi aşa dragă Rufus, vremea trece, viaţa se scurge
Deşi noi ştim că nu-i nimică. şi, în mijlocul acestor bunuri pe cari mulţimea mi le
— Şi totuş, poate că există, invidiază, nu simt nici o plăcere, nici o bucurie şi fe
Răspunde inima cu frică! ricirea, pe care Aristotel o crede ca scop al omului,
îmi pare o fantazmă. Mai zilele trecute am discutat cu
II.
magistrul Seneca. Summum bonum este scopul omului,
AMINTIRILE îmi ziceâ el. Şi acest summun bonum nu-1 vom putea
Ursită-i inima să poarte dobândi decât prin sobrietate şi prin nepăsare, ziceâ
Trecutu ’n ea cu morţii lui, acest curtezan al Cezarului, putred de bogat.
Cu morţii mei care-i crezui, N’am înţeles nimic. Ori unde m’am dus şi orice
— Naiv, cândva — fără de moarte. am făcut, n’am găsit leacul nemulţumirii mele. Când
mă uit în jurul meu, mă îngrozesc de noianul de ge
Şi dacă tu, tristeţă, stărui mete ce le aud pretutindeni dela cei ce petrec la masa
în ochii tuturor, cuminte, împăratului şi până la cei cari întind mâna trecătorilor
E poate semn că fiecărui pentru o bucăţică de pâne. Imperiul nostru e mare,
îi zac în inimă morminte. peste sute de ţări se întinde puterea lui, dar e putred,
căci în el clocoteşte patima pe care înşişi zeii, în cari
Şi când în ceasuri de visare,
credem, o permit. Durerea e în sufletele tuturor, chiar
Pe urma mortului noroc
în sufletele celor ce râd, durerea e în sufletul meu şi
Cu melancolică oftare
nu mă îndoesc, că şi în sufletul tău este durerea.
Vărsăm o lacrimă de foc —
Rufus, Rufus, dă-mi un sfat bun, căci pentru a-
ceasta îţi mărturisesc aceste lucruri! Ce să fac? Să
Ce glas porneşte să ne spună
mai sper oare în acea vreme de aur pe care poeţii
De câte fură mai nainte?
noştri ne-o vestesc? Ce bine ar fi dac’aş aveâ speranţă!
— Sunt amintiri ce cresc sub lună
Ca nişte stâfii din morminte. Un Iudeu a avut îndrăzneala să-mi spue că va eşi din
neamul lor un om mare: Messia, şi acesta va stăpâni
NICHIFOR CRAINIC
lumea şi va ridicâ deasupra tuturor neamurilor neamul
• • • lui cel ales, făcându-1 fericit. M’am uitat la faţa pârlită
1 1 1 a evreului şi am văzut-o luminată. Şi am dorit atunci
să am măcar această speranţă. Rufus, vorbeşte spu
ne-mi ceva! Plângi? De ce plângi?
