Page 8 - 1913-12
P. 8

suori,  trecându-i  domol-domol  în  scânteile  agere  ale   încinsă  de  flăcări,  sub  crucea  pieptului  larg,  desfăcut...
          ochilor,  aşa,  că  întâmplător,  dacă  în  clipa  aceea  i-ai  fi   Povestiâ  cu  grai  scăzut,  domol,  —  aci  viforos,  crâm­
          stat  în  faţa,  cu  neputinţă  să  nu  te  întrebi:  „Ce-o  fi   peie întregi din vieaţa de „centralist", de mai târziu
          având  părintele"  ?..  Şi  părintele  asta  o  ştiâ,  şi  ca  o  apă   —  suferinţe  experiate,  contimporane  —  şi  mâna-i  cădeâ
          dulce  îi  aluneca  a  doua  undă  de  mulţămire,  prin  toate   grea pe ţevea tivită cu verigi de aramă.
          încheieturile:                                             Ionică  asculta  şi  în  mintea  lui,  fiecare  propoziţie
               ...„Să luaţi pildă dela noi, pildă, băieţilor"...  cu  imaginea  fotografată,  luă  proporţii  uriaşe,  nelămurite...
               Lămurit  îşi  vedeâ  atunci  avântul  tinereţii  de-odi-   Ca  sub  lumina  unui  fulger,  văzu  silueta  puternică  a  pă­
          nioară,  ca  ’n  jocul  magic  a  unor  raze  chinematografice...   rintelui Viron, în vârtejul viforelor, cu pletele ’n vânt
          „Căci, în întreg- Seminarul, nu erâ colţ tăinuit, prin bobitu­  —  şi  alese  avântul  de-o  clipă  al  acestui  suflet  mare,
          rile  coridoarelor,  care  să  nu  le  cunoască flăcările  avântului   cuvântător  în  crâmpeie  de  baladă  ori  gesturi  reîncheiate,
          de  tineri,  pe  vremea  aceea...  La  g-eamuri  veniâ  arar   ecourile  cărora  prinse,  ca  sub  cupola  unui  clopot,  îţi
          vreo  undă  mai  bogată  în  clocotele  şi  întrecerile  străzi­  dau să-l înţelegi aşa de bine...
          lor  de  capitală...  Erâ  mai  ales  unul,  coleg  popistaş,  de   Tăcură...
          cătrăTatra,  un  fecior  bălan  neastâmpărat,  fără  slăbire  din   Intr’o  odaie  de-alături  se  porni  înţelesul  unor  paşi;
          veşnicile  şicane,  nutrit  la  spate  de  bunătatea  termome-   un  chibrit  aprins  îşi  ţâşni  văpaia  îndrăsneaţă,  stângân-
          trică  a  tovarăşilor  de-un  soiu  cu  el,  —  din  pricina  asta,   du-se  repede;  cel  de-al  doilea  însă  îşi  resfăţă  lumina
          nu odată rândurile li-s’au limpezit în două...        larg,  pe  păretele  din  faţă,  ca  flacăra  unui  foc  benga-
               In  grădină,  zăduf,  să  te  înăbuşească  nu  alta,  prin   lic  —  şi-o  mână  mică,  înmănuşată  îl  întinse  fitilului  de
          undele  căreia  fiinţa  rondurilor  de  garoafe,  pătrundeâ   lampă, cu abajurul violet...
          în  fire  lungi-lungi  de  parfum...  Şi  dupăamiaza  aceea   Dispărând  în  întunerecul  odăii  vecine,  într’un  foş­
          de  primăvară  târzie,  i-a  rămas  pe  vieaţa  întreagă...   net  de  rochii,  repede  întorcându-se  apoi,  —  Neli  îm-
          Parcă...  uite,  vede  şi-acum  limpede,  cum  s’au  privit   prăştiă  un  chicotit  subţire,  fin  —  la  fel  cu  clinchetul  unui
          odată,  cu  ochii  scânteietori,  de-o  otravă  necunoscută  —   păhărel de argint.
          şi  braţul  lui  Negru,  s’a  ridicat  ca  un  vifor  sugrumat,   Părintele făcu o mişcare spre Ionică:
          prăbuşindu-se  într’un  chiot  voinic...  Ce-a  mai  fost  pe   „Au venit...
          urmă, îl cuprinde totdeauna, ca o imagine urâtă..."        —  Da.  Şi-mi  pare  aşa  de  bine;  în  urmă  mă  voiu
               Din  spre  râul  străjuit  de  plopi  şi  fântâna  cu  cum­  depărta  şi  eu  liniştit...  am  cam  întârziat..."  Ionică  rosti
          pănă  veniau  chiote  de  copilaşi  veseli,  printre  picurături   vorbele  astea  cu  un  fel  de  sforţare  chiar;  a  vrut  să
          de  talangă,  iar  sus-sus,  în  aretul  văzduhului  undeva,  au   plece  cu  mult  înainte,  dar  părintele  tot  deatâtea  ori
          prins să ţipe glasurile subţiri a unor paseri...      îşi  slobozi  mâna  puternică  pe  umărul  lui:  „Nu  se  poate,
               Părintele se sprijini într’un cot:               mai  aştepţi,  până  pustiesc  tutunul  din  pipă,  sosesc..."
               „Şi te duci, te duci Ionică!.."                  Voia  cu  orice  preţ  să-i  vadă  pe  Neli.  „Să  vezi  ce  hoaţă
               — Mâne.                                          s-a făcut în „Internat"; curată ştrengăriţă de oraş mare.
               Ceva  tainic  în  sine,  ceva  mistic,  a  avut  schimbul   —  Cum? Cinezi la noi!
          ăsta  de  vorbe,  printre  pulberea  cărora,  un  lucru  nu-1   —  A-a-a, domnul Ionică, — mama, Ionică la noi!“
          înţelegea  Ionică:  ce-or  fi  vrând  arar  căutăturile  duioase,   Ionică se întoarse încurcat şi încercă mănunchiul
          scânteietoare ale părintelui Viron?                   unei  scuze  împrovizate...  Glasul  lui  însă,  atins  uşor  pe
               ...Ci,  târziu,  când  sub  argintul  de  stele  şi  adierile   umăr,  de-o  mânuţă  moale,  se  pierdu  curând  în  ciripirile
          răcoroase,  parfumate  ale  miresmelor  de  seară,  glasul   de-argint ale „hoaţei"...
          părintelui cuvântă, lui Ionică i se păru că visează...     „Ce  rar  vine  pe  la  noi,  tată!  Vezi,  nu-i  aşa,  că
               „Acolo,  Ionică,  s’adună  alumni  din  ţara  întreagă,   mâne  pleci  şi  abia  azi  te-abaţi  pe-aici!..."  repede  apoi
          crescuţi,  partea  cea  mai  mare,  decum  se  ardică  din   dispăru în umbra frăgarului.
          poale,  prin  seminare  vlădiceşti,  de-a  lor...  Călugări  albi,   Sulegetă,  sprintenă,  c-o  mişcare  de  pisică,  vântu-
          laţi  în  ceafă  şi  înrăiţi  la  inimă,  îi  cresc...  Ci,  asta-i  bună   rându-şi  vălul  parfumat,  —  ajunse  în  bătaia  razelor  de
          pentru  tine;  înc’alte,  poate  îmi  vei  căută  paşii...  Nu-i   lampă,  „hoaţa"  păru  aşa  de  frumoasă,  încât  părintele
          aşa?"  Şi  părintele  făcu  o  mişcare,  par’c’ar  fi  vrut  să   şi  Ionică  instinctiv,  rămaseră  pe-o  clipă  în  tăcere,  pe
          râdă din întreg sufletul.                             urma ei, ca supuşi de-o putere necunoscută.
               „Oricât  m’aş  opinti,  n-aş  putea  să-ţi  arăt  conturul
          fidel  al  viforilor,  cari  au  dat  peste  noi,  în  patru  ani  de   Ajuns  în  uliţa  pustie,  luminată  de-o  lună  albă,
          „centralist".  Poate  s’au  mai  schimbat  vremile  de-atunci,   Ionică  îşi  strânse  pardesiul  mai  aproape,  călcând  mai
          dar  nu  cred!...“  —  adause,  scoţând  două  guri  de  fum   cu  inimă...  Firele  de  lumină  târzii,  strecurate  prin  gea­
          gros  prin  ţeava  lungă,  cu  verigi  de  aramă,  într’un  gest   mul  cine  ştie  cărei  ferestre,  păreau  tot  atâtea  junghiuri
          acru, din faţa întreagă, par’c’ar avea o vedenie urâtă...  lungi-lungi,  de  aur,  împlântate  în  cutea  întunerecului;
               ...Părintele  aveâ  un  glas,  ca  de  metal  armonios;   puful  vântului  se  ’nfiorâ  arar  în  adieri  domoale  şi  pe
          iar  dacă  erai  cu  băgare  de  seamă,  puteai  înţelege  cu­  vale  s-auziau  hodorogirile  unui  cărucean,  pe  petruirea
          rând,  că  nu  numai  nuansele  unor  vorbe,  dar  şi  fiecare   drumului  de  ţară,  îndemnat  de  glasul  unui  cântec  fre­
          mişcare  par’că  —  îi  trădau  fiinţa  unei  inimi,  încă  bine  donat printre dinţi.
   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12